Cutremurele de pământ (seismele) sunt zguduiri bruşte şi de foarte scurtă durată ale unor porţiuni din scoarţa (crusta) terestră. Cauzele interne (din interiorul Pământului) sunt cele mai frecvente iar mişcarea plăcilor tectonice reprezintă principala cauză a producerii seismelor. În cazul mişcărilor convergente a două plăci tectonice şi mai ales în procesele de subducţie, se creează tensiuni enorme. Când se produce detensionarea au loc cutremurele de pământ.
Erupţiile vulcanice pot de asemenea să determine producerea cutremurelor. Dintre cauzele externe menţionăm: prăbuşirile care pot avea loc în golurile subterane, prăbuşirea unor stânci etc
Cele mai frecvente cutremure sunt de origine tectonică iar energia care se eliberează se extinde pe zone întinse de la suprafaţa terestră
În orele sau zilele de după un seism puternic se produc de obicei mişcări denumite replici sau post – şocuri, care în principiu ar trebui să indice descărcare energiei şi o anumităliniştire a zonei. În anumite cazuri activitatea seismică poate însă continua cu aşa-numitele roiuri de cutremure.
Pe teritoriul României se manifestă, în funcţie de adâncime, mai multe categorii de cutremure:
- superficiale (0 ≤H ≤5 km);
- crustale (normale) (de regulă 5 ≤H ≤30 km, ajungând până la 60 km în zona Vrancea);
- intermediare (60…70km ≤H ≤100…180… 220) km), specifice numai zonei Vrancea.

Citeşte mai mult...

Martor ocular la primul bombardament 4 aprile 1944 asupra Bucureştilor. E primăvară în case, focurile s-au stins, prăvăliile se deschid în fiecare dimineaţă, peste trotuare uşor calde, uscate, alunecă femei, invalizi în haine militare, bărbaţi cu pălării moi, necombatanţi.
Teatrul de revistă „Savoy” îşi prezenta seară de seară spectacolele, barurile de noapte cu fete şi orchestre. Bombardierele vin începând cu primele zile din luna aprilie 1944. Undeva la 8500m apar câteva avioane ale escadrilei „60 Recunoaştere a Forţei a 15 a”. USAAF execută fotografierea aeriană a obiectivelor româneşti, suprafaţa cuprinsă între Chitila şi Gara de Nord. Cronometrele indică orele 11.30 (3 aprilie 1944), lumea le privea crezând că sunt avioane de şcoală. A doua zi pe 4 aprilie „Wing 47” (Escadra 47) cu grupurile 376, 449, 451 şi 98 decolează de pe aerodroamele din San Pancrazio, Grottaglie, Brindisi, având ca obiectiv de zbor România -Bucureşti şi ca obiectiv de atac- Gara de Nord şi triajul. La ora 10.30 decolarea a decurs repede, avioane “B-24 Liberator” zboară peste Bari, Adriatica, deasupra Albaniei, Iugoslaviei, peste Kraljevo şi ies la Vidin, Caracal, Roşiori de Vede, 115 grade pe rozeta compaselor de bord.
Cele 170 de bombardiere la 7000m înălţime la orele 13:45 deasupra Gării de Nord deschid trapele de bombe. Escadrilele româneşti din apărare le întâmpină cu foc, având astfel loc lupte grele aeriene. Grupul român 6, 7, 9 Vânătoare, IAR-80 şi Messerschmitturile 109-G doboară multe bombardiere. Pe 5 aprilie se răzbună şi vin cu Escadra 2 (Fortăreţe zburătoare B 17, Flying Fortress) să bombardeze triajul Ploieşti şi rafinăriile Astra, Orion, Columbia şi Standard aruncând câte 10-12 bombe explozive şi incendioase. Misiunea lor a pierdut 11 aparate, grupul român 7 vânătoare are 3 victorii prin lt. Bătrânu, adj. Florea şi slt. Șandru. Bombardierele fac o pauză până pe 15 aprilie. Aceste bombardiere aveau motoare, Wright Cyclone, elici Hamilton, ture Emerson, fuselaje uzinate la San Diego, oţel de Pittsburgh al bombelor, băieţi americani care se trezeau peste noapte locotenenţi, sublocotenenţi, sergenţi, naviganţi, etc. Ei se năpustesc spre o vale străină lor, Valea Prahovei şi tot aşa până la 23 august 1944 se abat neîntrerupt asupra României - ziua americani, noaptea englezi şi canadieni care mitraliau trenuri, populaţie civilă fără apărare. Aviatori români au luptat cu toate tipurile de avioane, afară de cele japoneze, remarcându-se îndeosebi căpitanul Bâzu Cantacuzino, lt. Agarici, cpt. Şerbănescu, lt. av. Mircea Bădulescu pilot şi comandant de Stukas (bomardament în picaj), adj. şef Negoiță (pilot pe JU-52).

Citeşte mai mult...

REPETABILA POVARĂ
de Adrian Păunescu
(n. 20 iulie1943 - d. 05 noiembrie 2010)

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Citeşte mai mult...

„O singură ambiție este legitimă: aceea de a fi mai buni.”
Vladimir Ghika, 1873-1954

„Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simţi în slujba binelui şi a iubirii, conştient de nimicnicia şi păcătoşenia sa?!”
Valeriu Gafencu, 1921-1952

„Dacă oamenii ţi-ar face dreptate, Dumnezeu cum te-ar mai răsplăti?”
Părintele Arsenie Boca, 1910-1989

„Numai cine are o doză bună de nebunie, numai acela poate înţelege puţin... Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptică.”
Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 1925-2006

„Lumea nu este doar un dar, ci şi o sarcină pentru om.”
Dumitru Stăniloaie, 1903-1993

Suntem bucuroşi să vă informăm că şi luna care a trecut nu a fost marcată de evenimente negative deosebite în ceea ce priveşte ordinea publică, tendinţă care sperăm să se menţină şi în perioada următoare.
Există totuşi două probleme stringente a căror perpetuare a ajuns să constituie o reală problemă pentru locuitorii Oraşului Otopeni şi aici ne referim la câinii fără stăpân şi la aruncarea la întâmplare a deşeurilor de orice fel.
Problema câinilor fără stăpân este reglementată la nivel naţional prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 155 din 21.11.2011-modificată şi completată de Legea nr. 258 din 26.09.2013, privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, expresia «câine fără stăpân» are următoarea semnificaţie: „orice câine crescut, adăpostit, ţinut pe domeniul public, în locuri publice sau în spaţiile adiacente acestora, în afara proprietăţii stăpânului sau deţinătorului acestuia, necontrolat, nesupravegheat, liber, abandonat, inclusiv cei identificaţi prin microcipare sau alt mijloc alternativ de identificare, stabilit de către Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.”

Citeşte mai mult...

Cu ocazia zilei de 1 octombrie, Ziua internaţională
a persoanelor vârstnice, urez pensionarilor
şi persoanelor vârstnice din oraşul Otopeni,
multă sănătate, zile senine alături de cei dragi,
linişte sufletească şi viaţă lungă.

Vă asigur de respectul şi consideraţia mea.
La mulţi ani!

Gheorghe Silviu Constantin,
Primarul Oraşului Otopeni

Eram copil în anii 50-60, dar sunt imagini care rămân clișee în mentalul meu. Încerc să dau timpul înapoi și să fac o frescă a Otopenilor din anii 50-60, să exprim sentimentele pe care un copil eliberat de prejudecăți și ideologii le exprimă liber și nevinovat. Era o perioadă în care societatea (oamenii și locurile) se opuneau schimbărilor. Otopenii erau un loc ca multe altele din România în care viața își urma cursul: mă trezeam dimineața și după ce mamaia și mama încercau să mă provoace să mănânc smântâna care se aduna pe deasupra laptelui pus la bătut cu câteva zile înainte, ieșeam la poartă sau mă urcam pe gard să văd cirezile de vite cu tălăngi la gât care plecau spre islaz. Treceau prin colbul străzilor și însoțite de țipetele văcarilor care le adunau de la fiecare gospodar, mergeau parcă voioase spre verdele pășunilor din câmp. Acest spectacol se întâmpla în fiecare dimineață, scotea la poartă bătrânii satului care comentau cu plăcere ce s-a întâmplat înainte în sat, cum arată vacile satului și cum mai decurg întovărășirea și colectivizarea.
Ei, cei mai bătrâni, care fuseseră oameni puternici și dinamici în perioada interbelică, cei care aprovizionaseră zeci de ani multe cartiere ale Bucureștilor cu lapte proaspăt și gras, chiar nu credeau că se va întâmpla să-și piardă proprietățile, să rămână simpli muncitori agricoli - ce sinistru suna - la stat. Nu era bogăție și lux în gospodăriile acestor țărani care trăiau din ceea ce produceau singuri, prin truda lor, dar aveau cea mai mare bogăție pe care o are un om în viață: libertatea. Libertatea destinelor lor, libertatea de a se mișca și bucura de viețile lor. Cele mai multe case erau făcute din chirpici (pământ cu paie) cu prispă și parmaclâc și cu o zonă mare de pământ în fața ei astfel încât toate animalele care veneau seara de la câmp și plecau dimineața să se poată aduna, proprietarul să le numere, să le mângâie și să le ducă spre grajduri spre a fi mulse. Era ca un ritual care se încastrase ontologic în viețile lor. Erau animalele care creeau bunăstare familiilor. Și dimineața și seara, alaiul vacilor din Otopeni era însoțit de lătrăturile unor câini care ajutau să se pună ordine în cireadă, iar din curți răspundeau câinii de pază ai bătăturii gospodăriilor. Un nor de praf se ridica în urma lor, viața își urma cursul iar mica mea comună încerca să se opună istoriei trăind în eternitate.

Citeşte mai mult...

În ultimul veac, Otopeniul a însemnat o rută comercială importantă pentru România, legând Bucureștiul de Ploiești, iar în continuare de Brașov și de interiorul arcului carpatic. Importanța așezării pare să fi crescut în paralel cu traficul auto, dezvoltându-se, în timp, diverse puncte logistice sau de vânzare. Și, totuși, tradiția Otopeniului ca punct în traseele comerciale este mai veche. Astfel, în secolul al XVIII – lea, drumul care unea Bucureștiul de Brașov trecea tot prin Otopeni (Hodobenii de atunci), doar că ceva mai la vest, la aproximativ patru kilometri de actualul Drum Național 1. Suprapunând informațiile istorice cu imaginea din prezent, reiese cu aproximație că vechea arteră București-Brașov pătrundea în zona Odăilor prin locul în care astăzi se află Academia Națională de Informații și continuă la nord spre Pădurea Tamași, pe lângă Pădurea Costeasca, Stația meteorologică Otopeni-Odăile și Pădurea Corbeanca.
În secolul al XIX-lea, trăsurile au fost înlocuite cu locomotivele. După ce, la 10 septembrie 1868, a fost finalizată Gara de Nord, iar apoi, în mai puțin de un deceniu, Bucureștiul era legat de Pitești, de Galați și de Giurgiu, comuna Otopeni a început să fie inclusă în planurile de extindere a rețelei feroviare. Este drept, lucrurile au fost mai lente pentru Otopeni, care nu avea avantajul Chitilei, mult mai atractivă din moment ce era cea mai apropiată localitate de noua gară și se afla pe traseul liniei București-Ploiești, construită între anii 1891 și 1909. În plus, legăturile cu Târgoviștea sau Piteștiul se făceau tot prin Chitila, iar linia ferată spre Galați, inaugurată la 13 septembrie 1872, trecea prin Băneasa. Izolat mai la nord, Otopeniul trebuia să aștepte. Norocul a constat în înălțarea zidurilor de fortificații din jurul Bucureștiului, care a tras după sine și construirea căii ferate, gândită cu scopul aprovizionării rapide cu resurse și a transportului între forturi. Așa începea povestea căii ferate pe care o întâlnim de-a lungul șoselei de centură. O cale ferată astăzi izolată, dar care, odinioară, a fost parcursă de regele Carol I și de principele Ferdinand. Și, în același timp, o cale ferată rezervată intereselor militare…

Citeşte mai mult...

Multe ori ne gândim la ceea ce este de făcut, la ceea ce este de zis şi la care este sensul. De cele mai multe ori ne gândim prea mult, elaborăm prea mult şi rămânem ancoraţi în vid. De fiecare dată căutăm să găsim un sens şi în spatele acelui sens întrezărim un alt sens mai ascuns, şi mai departe tot aşa până ajungem la tulburătoare realitate a necunoaşterii.
Necunoaşterea este un dat al fiinţei umane din prima zi de viaţă şi este unica noastră constantă care ne poartă spre infinit. Infinitul este forma abstractizată de percepţie a necunoaşterii noastre şi este totodată sămânţa din care răsar toate, cu bune şi cu rele, cu adevăruri şi cu falsuri, cu impresii şi fără nicio părere. Deseori trăim sub iluzia sensului ascuns al esenţelor, sub iluzia sensului „conspirat” al existenţei, când în realitate putem găsi esenţa din orice, din orice lucru aflat la vedere ori în penumbră, din orice lucru accesibil ori inaccesibil ,din orice lucru uşor palpabil oricărui om ori aflat într-un mediu ermetic şi ferit de contactul cu exteriorul.
Cunoaşterea este limită şi parţial, cunoaşterea este una din dimensiunile mărginirii condiţiei umane. Cunoaşterea este o porţie de necunoaştere scoasă la lumină. Din crâmpeiele de cunoaştere, omul şi-a construit harta ipotetică a ceea ce înţelege drept „necunoaştere”.

Citeşte mai mult...

În data de 13.09.2013 s-au premiat cuplurile Constantina și Ion Iordache, Cornelia și Gheorghe Lițan, Eleonora și Cristian Gheorghe, Ioana și Constantin Toader.
Diploma și placheta de onoare, împreună cu un premiu în valoare de 5 mii lei, se acordă într-un cadru festiv de primarul orașului Otopeni, în semn de recunoaștere și apreciere pentru aceste familii.
În acest context, a fost înființat de către Primăria orașului Otopeni, premiul de fidelitate care se acordă pentru împlinirea a 50 de ani de căsătorie neîntreruptă.

Festivalul Folcloric de Artă și Tradiție Populară Românească, care aduce anual tradiția autentică în Otopeni prin muzică, dans și artă populară a ajuns la a XII-a ediție. Organizat de Primăria Orașului Otopeni și Centrul Cultural „Ion Manu”, festivalul este, prin manifestări și valoare artistică, unul din cele mai importante din România.
În perioada 6,7,8 septembrie, Piața Primăriei a fost animată de spectacole folclorice, târg de meşteşugari și ateliere de creaţie pentru copii. Pe scena amplasată în Piața Primăriei au concertat soliști renumiți de muzică populară, orchestre și ansambluri profesioniste. De asemenea, în Piața Primăriei, în cadrul Târgului Meșterilor Populari, au expus artizani populari veniți din toate colțurile țării, iar în Parcul Central a avut loc în fiecare zi Atelierul pentru Consânziene și Feți-Frumoși, un demers prin care copiii au învățat să creeze podoabe tradiționale românești.
Festivalul a fost deschis de Ansamblul folcloric „Rapsozii Călimanilor” din Toplița, adevărați păstrători ai muzicii și dansului românesc, urmat de mult îndrăgitul Ansamblu folcloric „Maria Tănase” din Craiova, condus de maestrul Ion Crețu. Începând cu ora 20.30, în fiecare seară, timp de o oră, locuitorii din Otopeni au putut remarca rezultatul muncii depuse de-a lungul anilor de Ansamblul folcloric „Perinița” al Centrului Cultural „Ion Manu”, care a încântat publicul prin pofta de joc, energie și profesionalism. Orchestra Ansamblului folcloric „Perinița” a fost condusă de Marcel și Lucian Goiana, iar coregrafia a fost semnată de Liliana Comana. Programul Ansamblului „Perinița” a cuprins soliști vocali: Letiția Boroi, Angelica Flutur, Daniel Pop, Teodora Bârsan, Stana Stepănescu, Grigore Gherman, dar a avut și un invitat special din Franța, Philippe Husser, care a susținut un extraordinar recital la nai.
În cea de-a doua zi a festivalului am avut plăcerea de a avea, pe scena din Piața Primăriei, într-un program de peste două ore, Ansamblul Folcloric Național „Transilvania” din Baia Mare, iar duminică am primit vizita Ansamblului Folcloric „Doina Bărăganului” din Ialomița și, din Moldova, Ansamblul Folcloric „Ciprian Porumbescu”.

Citeşte mai mult...

La începerea noului an şcolar, Otopeniul parcă a revenit la viaţă sub pleiada elevilor care se îndreptau spre curtea liceului „Ioan Petruș”.
Pe chipul unora se citea entuziasmul şi nerăbdarea de a-şi revedea colegii şi profesorii, pe al altora, un pic de tristeţe că s-a terminat vara, cei mai mici, cu rucsacurile mai mari decât ei, se pierdeau şi ei prin mulţime, căutând-o pe cea care urma să le devină ca o a doua mamă. Dar oricum ar fi, toţi aveau acelaşi lucru în comun... nevoia de a învăţa şi de a mai pune o cărămidă la cultura şi educaţia lor. Părinţii însoţitori rememorau, gâtuiţi de emoţie, momentele când şi ei împărtăşeau aceleaşi sentimente pe care le experimentau copiii lor acum.
Pentru bobocul de clasă pregătitoare, prima zi de şcoală, poate reprezenta un motiv real de teamă în faţa necunoscutului. Începe o nouă etapă în viaţa lui, din care lipseşte figura maternă, paternă şi mediul familiar de acasă, etapă în care trebuie să înveţe să se supună anumitor reguli şi să adopte un comportament specific.
O pregătire preliminară din partea părinţilor îl poate face însă să treacă mai ușor peste neliniştea resimţită. Comunicarea cu micul boboc este esenţială în primele săptămâni de şcoală. Este primul pas real spre independență, iar pentru un copil de 6 ani, să răspundă dacă este fericit la şcoală, poate fi destul de greu, dar în calitate de părinte, vei obţine mai multe informaţii de la el, dacă îi pui întrebări simple: cu cine s-a jucat în recreaţie, cu cine a mâncat pacheţelul, sau dacă sunt copii obraznici la el în clasă şi dacă are probleme din punctul ăsta de vedere. Oricum, imaginea completă cu privire la situaţia copilului, este completată de învăţătoarea lui, astfel menţinerea unei interacţiuni constante cu dascălul este esenţială pentru liniştea personală că lucrurile funcţionează normal.

Citeşte mai mult...

În perioada 28 ianuarie - 30 martie 2013, împreună cu elevii mei (clasa a III-a D), am participat la prima ediţie a concursului “Eco-Educaţia” -organizat la nivel naţional -, un program de dezvoltare a atitudinii responsabile a elevilor şi a cadrelor didactice faţă de deşeuri, în special faţă de deşeurile de echipamente electrice şi electronice şi deşeurile de baterii şi acumulatori. În program s-au înscris 77 de şcoli din România şi s-au implicat peste 3.500 de elevi.
Am antrenat în acest demers ecologic familiile, prietenii elevilor mei, cadrele didactice din cadrul Liceului Teoretic “Ioan Petruş”, dar şi alte instituţii. Mi-am propus şi am desfăşurat mai multe activităţi educaţionale pe teme ecologice, strângând şi o cantitate de 250 kg de baterii uzate.
Eforturile depuse au fost răsplătite – am fost desemnaţi marii câștigători, ocupând locul I. Am fost recompensaţi cu o tabletă electronică şi o excursie la centrul de reciclare Remat Holding, unde elevii mei au putut urmări întreg procesul de reciclare a deşeurilor de echipamente electrice şi electronice.
Din această experienţă copiii au învăţat că a recicla înseamnă să consume eficient, să refolosească, să transforme materia, astfel încât să existe permanent un circuit al materiei care poate fi refolosită şi care să producă efecte benefice atât pentru oameni, cât şi pentru mediul înconjurător.
Am introdus activităţile desfăşurate pe teme ecologice în cadrul Proiectului Comenius Regio, din a cărui echipă fac parte. Consider că în învăţământul actual este necesară aplicarea unor metode didactice noi, de educaţie non-formală și informală, cu instrumente TIC. În cadrul acestor activităţi, elevii participă activ la întreg procesul de instruire; un exemplu ar fi săptămâna “Să dăruieşti, să fii mai bun!”. Şi aici am găsit o modalitate mai eficientă de explorare a intereselor elevilor, am diversificat tipurile de activităţi pe care aceştia le preferă, am implicat parteneri sociali alături de scoală în iniţierea unor astfel de activităţi, pentru promovarea educaţiei dincolo de predarea în maniera tradiţională la clasă.

Citeşte mai mult...

Trahanache cel ticăit n-ar supraviețui acestor vremuri, ci ar fi luat de tăvălugul evenimentelor, cu tot cu celebra lui replică „Ai puțintică răbdare!” De unde, stimabile? De unde, venerabile? De unde?
Adevărul este că ne-am cam pierdut răbdarea. Răbdarea cu care altădată treceam și… marea. Răbdarea atât de prețioasă, exercițiu de (auto)educație, de caracter și de civilizație. Că timpul nostru nu mai are răbdare, este deja un clișeu livresc. Time is money - altul, capitalist. Vrem ceva? Vrem acum! Vrem repede. Vrem urgent! Așteptarea și-a pierdut sensul. Între dorință și împlinirea ei, timpul s-a comprimat sincopatic. S-au șters duratele și distanțele. Cireașa pe care ne-o dorim în ianuarie, o primim instantaneu fără să mai așteptăm cu (ne)răbdarea cuvenită topirea zăpezilor, floarea din aprilie și rodul din iunie (cu prețul gustului, firește).
Nerăbdarea bate din picior, se congestionează, se sufocă, se agită, cere răspunsuri pe loc, sugrumând întrebările. Timpul suspendat între interogație și răspuns se sparge ca un balon de săpun. Mai avem timp pentru descoperire? Timp pentru cunoaștere, devenire, amintire, întoarcere, prețuire, dialog, ascultare, timp pentru reflecție, timp pentru sine, timp pentru ceilalți…? Toate nerăbdările ard timpul, iar în cenușa secundei grăbite, oamenii nu mai devin ei prin alții. Graba de a fi ei înșiși e graba fructului necopt de a crede că e gata.
Civilizația clipei ne-a făcut rapizi, eficienți, grăbiți, indiferenți, adesea superficiali și ne-a luat bucuria neprețuită a așteptării împlinite în timp. Deficitul de atenție și viteza ne îndepărtează de trecut concret și sufletește, ne lasă indiferenți față de viitor. Nici nu știe Horațiu cât de în serios i-am luat îndemnul să ne trăim clipa și cât de nefericiți ne face acest lucru. Ar fi bine, dacă n-ar fi rău. Ar fi vesel, dacă n-ar fi trist. Nu mai facem lucruri care cer timp, ci doar le încropim din clipa prezentă, decupându-le practic din legătura cu ce a fost sau ce va fi. Cine mai trăiește azi cu respect freamătul așteptării și bucuria fără seamăn a împlinirii? Ceea ce primești ad-hoc nu oferă decât mulțumire efemeră: a și trecut în clipa în care ai primit-o. Ce a fost - cui îi mai trebuie? Ce va fi-vom vedea oricum și e răspunderea celor ce vin.

Citeşte mai mult...

ACEASTĂ PLUTIRE
de Ana Blandiana
(pe numele ei civil Otilia Valeria Coman,
născută la 25 martie 1942 la Timișoara,
căsătorită cu scriitorul Romulus Rusan)

Ce poate fi fericirea,
Dacă nu această plutire,
Printre fructe şi frunze,
În raza de miere prăfoasă, foşnind
Pe locul vrăjit unde viaţa sfârşeşte
Dar nu-ncepe moartea
Şi-ntre ele e numai
Un limpede jind
Cu miros de prune urcând spre alcool,
De fum şi de iarbă uscată?
Ce poate fi fericirea
Dacă nu să adormi,
Aşteptându-ţi sfârşitul,
În septembrie,
Într-o livadă?

Din volumul „Somnul din somn”, 1977

Acest castel are nu numai însemnătatea biruinţei omului asupra naturii, ci defineşte şi caracterul şi însuşirile slăviţilor fondatori ai dinastiei naţionale: Regina „Carmen Sylva” şi Regele Carol I. Totodată, Peleşul este şi o operă arhitectonică de interes universal şi de valoare deosebită. În vremurile dintâi, Regele Carol a locuit în mănăstirea Sinaia, mănăstire străveche înfrumuseţată în sec. XVII de spătarul Mihail Cantacuzino. Aici locuind, şi-a putut da seama Regele de poziţia maiestuoasă a munţilor, de valoarea climaterică a regiunii şi de pitorescul ei, iar Carmen Sylva s-a putut lăsa captivată de vraja legendelor pline de poezie şi misticism atât de potrivite sufletului ei. Hotărârea s-a luat, iar locul viitoarei case domneşti era pe pajiştea aşternută ca un covor fermecat sub umerii munţilor, la 2 paşi de şoseaua Brașovului şi murmurul Prahovei învolburate. Primul pas în istoria castelului s-a făcut în 1873, când „Prinţul Domnitor” cumpăra terenul şi când profesorul vienez Doderer întocmeşte planurile. Lucrările întreprinse, instalaţiile uriaşe făcute, munca titanică din creasta muntelui până în adâncul gresiei în care se înfipseră temeliile aşezării regeşti dau poziţii de epopee. Toate naţiile s-au încrucişat sub schele. La 22 august 1875 se prăznui aşezarea pietrei fundamentale cu o impresionantă solemnitate .
Prinţul Dimitrie Ghica citind actul de fundaţie:
„Azi, duminică, 10 august 1875, noi, Carol de Hohenzollern, domn al României în al 36-lea an al naşterii noastre, dimpreună cu Elisabeta Doamna, scumpa noastră soţie, şi cu ajutorul Celui Atotputernic, am pus temelia castelului Peleş, pe moşia noastră, Piatra Arsă, în vecinătatea sfintei mănăstiri Sinaia, zidită în anul 1695 de către spătarul Mihail Cantacuzino. Preşedinte al consiliului de miniştri D-nul Lascăr Catargiu, preşedintele Senatului, IPSS Mitropolitul Calinic Miclescu, preşedintele Adunării Deputaţilor,principele Dimitrie Ghica, stareţ al mănăstirii Sinaia, SS arhimandritul Onofrei. Drept care am subscris această a noastră pomenire în veacurile viitoare.”

Citeşte mai mult...

«Pregătirea pentru situații de urgență ar trebui să intre în programa școlară, astfel încât elevii să știe cum să prevină sau să acorde primul ajutor în cazuri limită, a declarat inspectorul șef al ISU București, Stelian Dudus.»

Studii internaționale arată în mod clar că, în caz de incendiu, oamenii caută mai întâi să știe ce se întâmplă, dar influența de grup este atât de mare că individul urmează acțiunile grupului, chiar dacă acestea contravin propriei percepții a situației sau propriei norme comportamentale. Dacă grupul nu reacționează, nu reacționează nici individul, el găsindu-se, astfel, în situația în care propria sa viață este amenințată. Există însă și pericolul ca un lider al grupului care are inițiativă, să fie urmat de grup sau de o parte a grupului. În urma unor incendii cu urmări dramatice s-a constatat că liderii care, nu erau familiarizați cu locul sau au ignorat procedura de urmat în caz de incendiu, au pus grupul în pericol (persoane blocate în culoare fără ieșire, pătrunderea în culoare pline de fum și gaze toxice, etc.).
Factori precum timpul mare de descoperire a unui incendiu, momentul întârziat al alarmării persoanelor aflate în pericol, modul deficitar de alarmare, nesemnalizarea căilor de evacuare și acceselor, necunoașterea clădirii și a modului de comportare de către persoane, pot întârzia începutul evacuării sau pot conduce la alegerea unui drum mai lung până la ieșire în locul drumului scurt.
Incendiile în unitățile de Învățământ sunt în prezent foarte rare. Aceasta nu trebuie să conducă însă la neglijarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor în această categorie de obiective. Dacă totuși, într-o școală izbucnește un incendiu, atunci cei implicați se vor confrunta cu probleme foarte dificile. Pe lângă efectul direct al focului, cele mai mari pericole le reprezintă fumul și gazele de incendiu. Dar unitățile de învățământ se pot confrunta și cu alte pericole, precum amenințări cu bombe sau cutremure, evenimente ce conduc la necesitatea evacuării persoanelor.
Exercițiile de evacuare, periodic realizate, vin în sprijinul conducerii unității de învățământ, personalului cu atribuții specifice (alarmare, evacuare, stingere) în caz de incendiu, precum și profesorilor și elevilor.

Citeşte mai mult...

Vrei să construiești o relație fericită cu bebelușul tău? Îți dorești să fii cât mai aproape de sufletul lui, de nevoile lui, să i le înțelegi și să i le satisfaci, să înțelegi cât mai bine ce se întâmplă în mintea lui?
Învață să îl observi, să îl vezi, să îl asculți! Nu îi cere lui să vorbească pe înțelesul tău, nu îl încadra în șabloane, nu îi impune ce nu i se potrivește, nu îi cere să fie ceea ce dorești tu să fie!
Legătura dintre mama și copil este o legătură unică, profundă, incomparabilă cu orice altă legătură din viața noastră, acompaniată de trăiri și sentimente de care poate ca nici nu ne credeam capabile și de aceea merită să luptăm să dobândim înțelepciune să facem ca aceasta legătură să fie “hrănitoare” nu numai pentru copil ci și pentru noi, mămicile.
Cheia stabilirii unei bune relații de la început stă în trei reguli simple dar totodată complicat de pus în practică: 1. să iei în seamă că este o ființă unică, cu caracteristici particulare; 2. să fii deschisă și flexibilă în ceea ce aștepți de la el; 3. procesul de adaptare între tine și el să fie continuu.
Chiar dacă toți bebelușii au multe lucruri în comun, este bine să pornești de la propria individualitate a bebelușului tău. A-l întelege înseamnă a reuși să îți adaptezi comportamentul parental la ritmurile lui specifice – când i se face foame, când obosește și ce anume îl obosește, în ce momente ale zilei este nervos sau plin de energie, în ce situații devine agitat sau vesel. Urmează ritmurile bebelușului tău și învață să lucrezi în sensul lor potentând astfel ciclurile naturale ale copilului tău.
Dacă așteptările tale sunt suficient de apropiate de realitatea copilului tău și dacă acțiunile tale vin “firesc” în întâmpinarea nevoilor lui, interacțiunea dintre voi va fi mai bună și mai ușoară. Și tu și el aveți de învățat. Reacțiile lui îți vor influența felul tău de a-l mănui –când îl schimbi, când îl speli, când îl așezi să manănce– învătându-te să fii mai atentă, mai blândă, mai calmă, iar acest mod de a te purta îi influențează lui reacțiile, fie calmându-l și ajutându-l să se relaxeze, fie, dimpotriva, atunci când manevrele tale nu sunt tocmai blânde, să îl agite, să îl facă să fie mai plângăcios, mai neliniștit. Încă de la vârste fragede se poate stabili aceasta relație de adaptare reciprocă pornind de la faptul că este important să acceptăm felul natural în care este el și nu să îi aplicăm la întâmplare tot felul de etichete, sloganuri, rețete prefabricate.

Citeşte mai mult...

„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”
(Nichita Stănescu, poet, 1933-1983)

„Toamna este primăvara iernii.”
(Henri de Toulouse-Lautrec, pictor, 1864-1901)

„Bătrânețea începe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.”
(Octavian Paler, scriitor, 1926-2007)

„Toamna este a doua primăvară când fiecare frunză este o floare.”
(Albert Camus, scriitor, 1913-1960)

„E toamnă, e foșnet, e somn...Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol....i-i frig...”
(Teodor Bacovia, poet, 1881-1957)