Multe ori ne gândim la ceea ce este de făcut, la ceea ce este de zis şi la care este sensul. De cele mai multe ori ne gândim prea mult, elaborăm prea mult şi rămânem ancoraţi în vid. De fiecare dată căutăm să găsim un sens şi în spatele acelui sens întrezărim un alt sens mai ascuns, şi mai departe tot aşa până ajungem la tulburătoare realitate a necunoaşterii.
Necunoaşterea este un dat al fiinţei umane din prima zi de viaţă şi este unica noastră constantă care ne poartă spre infinit. Infinitul este forma abstractizată de percepţie a necunoaşterii noastre şi este totodată sămânţa din care răsar toate, cu bune şi cu rele, cu adevăruri şi cu falsuri, cu impresii şi fără nicio părere. Deseori trăim sub iluzia sensului ascuns al esenţelor, sub iluzia sensului „conspirat” al existenţei, când în realitate putem găsi esenţa din orice, din orice lucru aflat la vedere ori în penumbră, din orice lucru accesibil ori inaccesibil ,din orice lucru uşor palpabil oricărui om ori aflat într-un mediu ermetic şi ferit de contactul cu exteriorul.
Cunoaşterea este limită şi parţial, cunoaşterea este una din dimensiunile mărginirii condiţiei umane. Cunoaşterea este o porţie de necunoaştere scoasă la lumină. Din crâmpeiele de cunoaştere, omul şi-a construit harta ipotetică a ceea ce înţelege drept „necunoaştere”.
Necunoaşterea se opreşte întotdeauna acolo unde avem impresia că începem să zărim licărul de lumină, iar lumina se zăreşte întotdeauna acolo unde unghiul în care suntem aşezaţi permite acest lucru. Dincolo de impresii şi percepţii subiective, omul vrând-nevrând se raportează la esenţe, esenţele se raportează la Adevăr, iar Adevărul la Absolut. Absolutul este forma totală, deplină şi definitorie a Esenţei. Omul, fiind mic şi foarte limitat, prin definiţie este îndreptat spre a nu putea percepe, înţelege, conştientiza Absolutul, decât într-o formă strict limitată la nivelul percepţiilor sale, omul arareori reuşeşte prin conştiinţă, prin credinţă, prin asumare, exerciţiu, prin contemplare şi prin diverse forme de raportare spirituală precum ar fi isihasmul creştin să pătrundă esenţele şi să simtă cu mintea şi sufletul conturul Absolutului. Fiind limitat fizic şi biologic, omul este incapabil să poată percepe corect ceea ce este nelimitat în spaţiu şi timp, ceea ce este dincolo de capacitatea sa de a cuprinde. Omul este supus dictaturii Timpului. Timpul este în realitate singura şi cea mai dureroasă pecete a „păcatului originar”. Alungarea din grădina Edenului în Geneza Bibliei este de fapt o aruncare a individului în Timp, sub Timp şi în termenii robiei Timpurilor. Omul şi-a căutat într-o măsură mai mică ori mai mare întotdeauna esenţa, dar nu a făcut decât să cadă în erezia nesfârşită de raportare a Absolutului la Timp. Iar această raportare l-a făcut pe om să îşi piardă Esenţa, acea Esenţă venită de dincolo de spaţiu şi de timp, de dincolo de cuvinte şi de senzaţii, de dincolo de materie şi de pământesc.
Omul nu se poate regăsi decât dacă se priveşte din nou pe sine înlăuntrul său şi realizează că dincolo de suflare, de mişcare, de materie, de simţuri şi de trupul său fizic, el, Omul este înainte de toate şi de orice, un Infinit în miniatură!
Iar toate acestea, oare de ce?
Text: Gheorghe Andrei-Daniel