Autobuzul a venit destul de repede, pesemne vopsitorii se grăbiseră cu vopsitul. O femeie obosită, probabil se întorcea de la serviciu, căsca de mama focului. Miliţianul, care cred că a fost în ziua lui proastă în relaţiile cu femeile, i se adresează: „Tovarăşa, nu mai căscaţi atâta, că mă înghiţiţi!”. „Stai liniştit, şefule, fiindcă pe voi nu vă înghite nimeni!”... răspunde femeia. Nici cu bărbaţii, miliţianul n-a reuşit să se înţeleagă în seara aceea. După ce a coborât din autobuz, a observat pe stradă un cetăţean căzut lângă un stâlp care tot încerca să se ridice, dar era aşa de beat că nu reuşea. La început, miliţianul a vrut să-i dea câţiva bănuţi, crezând că este vreun cerşetor, dar când l-a văzut cum arăta, i-a zis: „De ce n-ai băut, omule, cât să te simţi bine?”. Bărbatul, supărat că nu se poate ridica, cu mari eforturi aruncă o privire spre el, şi-i răspunde: „N-am mai avut bani, domn şef!...”.
La unitate nu ştia nimeni ce se întâmplă, doar că ar fi ceva probleme la graniţa cu Ungaria şi la Timişoara. Am trecut, cu efectivul escadrilei la verificarea şi pregătirea elicopterelor şi piloţilor pentru eventuale misiuni de zbor. Am echipat elicopterele cu armament de război şi, astfel, echipajele erau gata pentru orice intervenţie. Dar ce intervenţie? În favoarea cui? În Academia de Înalte Studii Militare făcusem aplicaţii tactice, pe hartă, în fiecare săptămână, în total peste 100 de aplicaţii. La fiecare aplicaţie, în temă se arăta că trupele NATO atacă Romania pe la graniţele cu Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria sau Marea Neagră. Pe la graniţa cu URSS, astăzi graniţele cu Ucraina şi Repulica Moldova, nu aveam voie să facem exerciţii pe hartă, fiindcă în acele zone, ni s-a spus, că n-o să fim atacaţi niciodată şi, ca atare, nu aveam voie să ne pregătim pentru război. Ruşii nu ne lăsau nici pe hartă să ne pregătim şi să presupunem, ipotetic, că vom duce lupte terestre sau aeriene la graniţele comune cu ei.
La fiecare aplicaţie, misiunea era că forţele NATO atacă România cu forţe aeriene şi apoi cu trupe terestre, iar noi, puşi în funcţiile de comandanţi, cu forţele aeriene şi terestre pe care le aveam la dispoziţie, trebuia să luăm cele mai eficiente hotărâri pentru a riposta şi câştiga luptele dintre noi şi inamic. Forţele erau fictive. Atunci ştiam că între noi şi inamic exista o linie de demarcaţie.
La evenimentele din decembrie 1989 era ceva atipic. Eram noi, armata României, dar unde era inamicul, adică teroriştii interni şi externi, despre care eram intoxicaţi, la televizor, că ne atacă cu escadrile de elicoptere şi avioane, că ne otrăvesc apa, că ocupă Radioul, Televiziunea, Palatul Telefoanelor, unităţi militare, gări, etc?
Citeşte mai mult...