Din anul 2010 până în prezent, inclusiv în anul 2014, impozitele și taxele locale s-au menținut la același nivel. Consiliul Local al orașului Otopeni a aprobat an de an, niveluri minime ale acestora și a acordat bonificație maximă de 10% pentru toți contribuabilii persoane fizice și juridice care și-au achitat integral impozitele și taxele locale până la data de 31 martie a fiecărui an, aceste măsuri fiind aprobate și pentru anul fiscal 2014.
Așa cum ați aflat din presă, unele consilii locale din țară au aprobat, atât în anii anteriori cât și în anul 2014, impozite și taxe locale majorate și nu au acordat bonificație (în special pentru contribuabilii persoane juridice) sau au acordat bonificație de maximum 5 – 7%. Aceste măsuri nu numai că nu au condus la creșterea bugetelor locale, dar au creat chiar o stare de nemulțumire în rândul cetățenilor din cauza creșterii “poverii” fiscale în vreme de recesiune economică, când prețurile și tarifele la bunuri de larg consum și servicii au crescut în timp ce veniturile au rămas constante sau chiar au scăzut, iar rata șomajului a crescut an de an.
Menținerea în ultimii ani (în special din anul 2008 și până în prezent, inclusiv în anul 2014) a stabilității impozitelor și taxelor locale s-a dovedit a fi o politică înțeleaptă a Primăriei și Consiliului Local Otopeni în ceea ce privește finanțele publice locale. În această perioadă de criză economică, deși o serie de societăți comerciale au întâmpinat greutăți, fiind nevoite să-și restrângă activitatea, iar în unele cazuri să intre în insolvență (incapacitate de plată) sau faliment, totuși au existat și investitori care au demarat afaceri, contribuind astfel la crearea de noi locuri de muncă și implicit la plata impozitelor și taxelor către bugetul local.

Citeşte mai mult...

A. MĂSURI DE PREVENIRE A INCENDIILOR ÎN SEZONUL RECE

Pentru preîntâmpinarea producerii unor evenimente cu urmări nedorite, vă recomandăm câteva măsuri de prevenire a incendiilor specifice sezonului rece:
- Verificarea tuturor instalaţiilor de gaze, apă;
- Verificarea pichetelor P.S.I. din dotare;
- Verificarea centralelor termice - sobe;
- Curăţarea, verificarea şi izolarea coşurilor;
- Amplasaţi o tavă metalică în faţa uşiţelor de alimentare a sobelor (trebuie ținute închise);
- Cenuşa se va evacua periodic;
- Nu aprindeţi focul în sobe cu benzină, petrol;
- Respectaţi distanţele de siguranţă prevăzute în norme faţă de materialele combustibile;
- Evitaţi încălzirea peste măsură a sobelor;
- Nu lăsaţi fără supraveghere sau în grija copiilor sobele, aparatele electrice în tensiune;
- Nu folosiţi instalaţii defecte sau improvizate;
- Nu alimentaţi radiatoare, plite electrice, aeroterme, boilere, etc. din acceaşi priză;

Citeşte mai mult...

Preotul Radu Dumitru Traian s-a născut pe 26.08.1925 în satul Dimieni, comuna Tunari, județul Ilfov, fiind fiul lui Dumitru și al Zoiei, oameni gospodari, agricultori cu frica Lui Dumnezeu. Părinții săi, au avut 12 copii, 11 fete și un singur băiat, pe Traian. Viitorul preot Radu Traian a urmat școala primară în Dimieni, pe cea secundară în București, iar în anul 1938 s-a înscris la Seminarul Central din capitală. După absolvire va urma pentru 2 ani cursurile Universității București de unde în anul 1948 se va înscrie la Institutul Teologic „Sfânta Ecaterina” din București pe care îl va absolvi în anul 1951.
A fost hirotonit ca diacon la 12 octombrie 1951, iar la 18 octombrie 1951 preot la parohia Scurtu, protoieria Videle, județul Vlașca, până în 1959. Între 1959 și 1969, părintele Radu Traian va sluji la parohia Frunzănești de lângă Oltenița, iar între 1969-1978 la Biserica din Dimieni. La 01.07.1978 se transferă la parohia Balotești, unde a păstorit timp de 29 de ani și 10 luni, până în 2007 când se întoarce în satul Dimieni. De aici va fi scos la pensie în anul 2010.
Soția sa, Bucur Aurelia, din Vărăști, comuna Dascălu-Creața, județul Ilfov, s-a născut la 08.06.1933 și a decedat la 04.10.2009, la vârsta de 76 de ani. Părintele Traian și soția sa au 3 copii: Radu Ion Virgil, născut la 08.06.1952, profesor de educație fizică și antrenor de fotbal; Radu Marian, născut la 04.09.1954, de profesie tehnician constructor și Radu Mihai Bujor, născut la 20.05.1958 care a urmat seminarul teologic din București și apoi Institutul Teologic de la Sibiu. Radu Mihai Bujor a fost o perioadă profesor de chimie în comuna Balotești și apoi din 1989 a devenit preot la parohia Sfântul Gheorghe din Otopeni.

Citeşte mai mult...

Ziua de 24 Ianuarie are o însemnătate deosebită în calendarul sărbătorilor naționale. Este ziua în care s-a definitivat dubla alegere ca domn al Moldovei și al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza. Atunci a apărut România modernă pe care o avem până astăzi și atunci s-au pus temeliile construcției moderne a statului național român.
Prin alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, românii din cele 2 Principate aflate de la Convenția de la Paris din 1856 sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri europene, fac un gest de mare curaj, un gest la care nu se așteptau puterile din jur, își iau destinul în propriile mâini și aleg să contruiască un stat național unitar în ciuda ostilității manifestate de diverse puteri străine.
La data de 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei cu unanimitate de voturi din partea celor 48 de deputați prezenți la Adunarea Electivă de la Iași. Orașul este cuprins de o întreagă euforie unionistă, 10.000 de oameni ies pe străzi de bucurie și are loc o procesiune cu torțe. Oamenii cer unire și scandează numele domnului recent ales. Mihail Kogălniceanu, martor și actor al alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei, aveau să-i spună acestuia: „Fii dar omul epocii… fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toți Domnii au fost nepăsători sau răi.”
Alegerea de la Iași, i-a făcut și pe unioniștii din Țara Românească să devină mai determinați în vederea susținerii lui Cuza și a direcției unirii celor 2 mici state românești de la acea dată. Trebuie spus faptul că la București, opoziția așa numită „conservatoire” era ceva mai bine conturată decât în capitala Moldovei. Printre candidații cu șanse în preajma scrutinului se numărau Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbey, Nicolae Golescu, Alexandru Ghica și Ion Cantacuzino. Niciun candidat nu respingea Unirea, dar toți o doreau sub sceptrul lor, fapt care a animat Partida Națională grupată preponderent în jurul generației liberale de la 1848 să apeleze la sprijinul maselor.

Ca urmare a fost mobilizată o mare masă de țărani din județul Ilfov, de orășeni și tineri care au format la nivelul străzii acea masă critic de presiune prounionistă favorabilă ideilor Partidei Naționale. Se estimează că în București au ieșit la 23 ianuarie 1859 în stradă circa 30.000 de persoane, dintre care 10-12.000 ocupaseră până la refuz curtea Adunării Elective aflată în Dealul Mitropoliei, unde va fi și sediul Camerei Deputaților României până la sfârșitul sec. XX.

Citeşte mai mult...

Marin Sorescu a cunoscut ambele Românii, ca mulţi dintre noi. Articolul de mai jos îi aparţine. El are înţeles mai cu seamă pentru cei care, cu viaţa lor, aparţin deopotrivă ambelor lumi. Ceilalţi s-ar putea să nu înţeleagă.
Este unul dintre mesajele care merită „date mai departe”, ca un manifest care pune atât de apăsat şi asumat în cumpănă ziua de ieri cu cea de azi. Textul este o provocare. Ale cărui concluzii ne aparţin.

ERA O VREME ÎN ŢARA ASTA…

Era o vreme cînd singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro sau la o fabrică se anunţa începutul sau sfîrşitul unei zile de muncă.
Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect „domnul inginer” sau „domnul profesor” sau „domnul avocat”. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate,îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când, dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.

Citeşte mai mult...

Stabilirea locului și a membrilor plutonului de execuție

În timp ce se organiza desfășurarea procesului în clădire, generalul Stănculescu i-a convocat pe cei opt parașutiști și le-a zis: „Ați venit cu mine și deci, sunteți la ordinele mele. Executați numai ceea ce vă ordon eu!” apoi i-a întrebat cine-i cel mai mare în grad și a ieșit în față căpitanul Ionel. Iată ce a relatat acesta: „Stănculescu l-a chemat pe comandantul unității, colonelul Chemenici și toți trei am ieșit în curte. Colonelul se tot uita în dreapta și-n stânga, pentru a alege locul execuției. «Am putea acolo în spatele cazărmii, spre gardul dinspre poziția de tragere» a propus colonelul. «E prea departe» a răspuns generalul. «Atunci, acolo între barăci, unde sunt piloții». Generalul refuză iarăși propunerea, apoi indică el un loc anume, arătându-l cu degetul. «Acolo. E aproape și ferit de priviri indiscrete» și colonelul încuviință. Apoi, căpitanul Ionel relatează că generalul l-a luat de-o parte, și i-a spus: „Dacă Tribunalul Militar îi va condamna la moarte, îi vom executa aici. Vor fi împușcați, deci, și doar în voi am încredere. Am nevoie de trei voluntari care să execute sentința. Care să fie aștia, căpitane Ionel?” După ce i-a prezentat numele celor trei, generalul l-a mai întrebat: „Căpitane, sunteți în stare să executați acest ordin?” și Ionel zice că a răspuns: „Da”. Apoi, generalul le-ar fi zis celor trei: „Să nu vă lăsați impresionați, fiindcă nu mai sunt ceea ce se cred ei, fiindcă au fost destituiți și ca atare, acum, sunt ca oamenii de rând, fără funcții și titluri...”
După procesul, care a durat aproximativ o oră şi 45 minute, am văzut când au ieşit din clădire Nicolae Ceauşescu iar în urma lui, Elena Ceauşescu, legaţi cu mâinile la spate şi încadraţi, fiecare, de câte doi subofiţeri paraşutişti înarmaţi. Eu eram la 25 de metri de acel imobil, lângă elicopter şi am auzit cum Ceauşescu a început să strige: „Trăiască România Socialistă! - Trăiască România liberă și independentă! - Moarte trădătorilor!”, în timp ce erau duşi spre locul execuţiei, acesta fiind latura mică a acelei clădiri în formă de L. Se auzea şi vocea Elenei Ceauşescu, dar nu am înţeles ce spunea, fiind acoperită de glasul soţului ei. Am văzut cum subofiţerii care-i încadrau i-au pus cu spatele la zid, s-au retras la 3-5 metri şi au început să tragă în ei, fără niciun ordin, cu pistolul mitralieră pus pe foc automat. Aceste momente, când au fost scoși Nicolae și Elena Ceaușescu din clădire, ducerea lor la locul execuției, strigătul acelor lozinci patriotice și împușcarea lor, nu au fost filmate de cameramanul colonel Baiu, deoarece, a spus el, se terminase banda din aparatul de filmat și exact în minutele acelea a schimbat-o. Când a apărut el, a reușit să prindă fumul care ieșea din beton și peretele clădirii, provenit în urma celor peste o sută de cartușe trase și, ca să se poată apropia de cadavre, a strigat: „Nu mai trage nimeni!” fiindu-i frică să nu fie și el împușcat. Când i-am văzut ieșind din clădire pe soții Ceaușescu, eu am crezut că vor fi aduși, vii, la elicopter și îi vom duce la București. Noi, piloții, nu am fost informați de hotărârea luată de generalul Stănculescu împreună cu Ion Iliescu, generalul Militaru si Gelu Voican Voiculescu, înainte de a pleca de la București, ca Nicolae și Elena Ceaușescu să fie judecați și executați printr-un simulacru de proces, la zidul cazărmii din Târgoviște. Văzând comportarea soților Ceaușescu pe timpul desfășurării procesului, apoi, ce spuneau când au fost legați la mâini și pe drumul spre zidul morții, nici Gelu Voican Voiculescu nu s-a putut abține să nu afirme: „A fost împușcată dragostea a doi oameni, care s-au iubit toată viața!”

Citeşte mai mult...

Mihai Eminescu
(n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București)

A fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și Hegel. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele lui, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.

CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Este luna lui Undrea
Pe pământ cad fulgi de nea
Nămeții până la brâu
Șal pufos pe bob de grâu

Noaptea în mantie albă
Din stele își face salbă
Ziua și ea broboadă
Năvădită în zăpadă

Ninge cu flori de măr și de cais
Ghiocei treziți din vis
Sărută fulgii de nea
Din care pământul bea

La fiecare colț de stradă
Se ridică o baricadă
Cete de pitici voinici
Prieteni ieri, azi inamici

Ura! cu toți înainte
Avem bulgări pentru flinte
Noi luptăm, nu ne predăm
Cu moartea nu ne cununăm

Trompeții din goarne sună
E timpul de Noapte Bună
Bunicii rănile oblojesc
Sărutați ei ațipesc.

Ca orice om, mă-ntreb şi eu
De ce dă oare Dumnezeu
Suflare şi viaţă în om,
Şi-apoi reteză ca pe pom?
De ce nu lasă omu-n lume,
La fel ca muntele pe culme?
Să n-aibă griji şi nici nevoi
Ca muntele păscut de oi.
Câţi filozofi cu scumpă haină
Au desluşit a vieţii taină?
Puţini, şi nu au fost cruţaţi
Căci mulţi au fost decapitați.
Când soarta seceră un om
La fel cum cade câte-un pom
Ai vrea să-ntrebi, dar n-ai pe cine
Ce rost mai are omu-n lume?
De ce se naşte? De ce creşte?
De ce grăieşte şi munceşte?
De ce e gras, ori slab, ori slut?
De ce trăieşte pe pământ?
Ce scopuri are Dumnezeu,
Oare-oi pricepe-odată eu?
Încep din ce în ce mai mult
Să cred că nu e doar pământ
Că mai există-n cer o lume
Accesată de gânduri bune
Şi-acolo pleacă tot mereu
Cei rechemaţi de Dumnezeu
Altfel nu pot să traduc
Unde oamenii se duc.
Fac şi eu ce-am pomenit
De când El m-a zămislit
Încercând să-nţelegi multe
Trece viaţa mult prea iute.
Şi-atunci, că sunt şi eu om
Şi trăind ca orice pom
Vreau să trăiesc mult şi bine
Şi te rog Doamne pe tine
Să ai grijă şi de om
Cum ai de specia pom.

Otopeni – 29 dec. 2011
Vasile Romeo

Din vremuri vechi de când ne-am pomenit,
întru-onoare și respect conviețuim
în competiții loiali participăm,
la sosire, pe podium imnu-l ascultăm
în lume, cu prestigiu eram întâmpinați,
visul românilor de veacuri ce l-am poftit
cu sacrificii, sub Mihai și Cuza-Vodă s-amplinit,
pentru-ntregire și schimbare am trudit
urmând datina de la străbuni păstrată
în vremuri tulburi de răscruce,
ca un blestem, rațiunea ni s-a-ntunecat
și-n ziua Sfântă de la Dumnezeu lăsată
de Crăciun, după o strâmbă judecată,
ca pe câini, conducătorii i-am împușcat,
judecați de semeni după faptă,
fără Cârmaci,
prestigiul nostru de altă dată,
de ocară, în lume a ajuns,
copiii noștri în floarea vârstei,
în lumea întreagă pribegesc,
fără istorie, între străini ei ostenesc,
iar cei de-acasă fără perspectivă
în țara care spatele le-a întors,
așteaptă majoratul să-mplinească
pe urma fraților ca să pornească,
lăsându-și glia cu ciulini însămânțată,
moștenirea din străbuni, aleșilor s-o jefuiască,
iar celor care încă români se cheamă
datoria Sfântă de întoarcere acasă
cu pasiune sufletească să acționăm,
strada în tribunal s-o transformăm
sub ghilotină jaful să-l recuperăm
de jefuitori și vânzători de țară să scăpăm,
din istoria trecutului să învățăm
de 907 și Timișoara să ne amintim
pe cai, nu din genunchi să încălecăm,
renașterea prin cultură, port și limbă s-o continuăm
cu sămânță românească glia să o cultivăm,
în lume fără prejudecăți să pornim,
pentru nație, țara cu români s-o populăm
îndurând canoanele păcatului înfăptuit,
cu fruntea sus la urne să ne prezentăm
în strai de sărbătoare, conducătorii să-i votăm
pentru prosperitatea poporului iubit,
lasându-le urmașilor pentru vecie
ce de la strămoși am moștenit.

Otopeni 20.12.2013
Ing. Cauni Mihaiu,
Ferme F 20,
Tel.: 0723 214 164

„Nu. Nu este nicio greșeală. Este vorba de Anton Pann. Pentru noi, românii, Murphy se numește Pann. Deși au trăit în epoci și lumi atât de diferite, amândoi au exprimat o capacitate deosebită în condensarea unor experiențe de viață în exprimări foarte succinte, cu caracter prescriptiv. Pentru Pann, domeniul de manifestare a fost cel al proverbelor. Aceste sclipiri de inteligență anonimă reflectă mai mult aspectul moral al vieții și caracterul lor prescriptiv derivă din rolul jucat de ele în transmiterea de valori spirituale de la o generație la alta. (...)
Sunt încă multe observații de făcut, pe care le lăsăm în seama cititorului. Important este să redescoperim capacitatea românului de a face haz de necaz și să privim aceste bijuterii ale înțelepciunii populare într-un context mai larg; (...) Așadar legile lui Pann nu sunt altceva decât proverbe românești, proiectate uneori într-o lumină mai apropiată de caracterul real de apariție și desfășurare a evenimentelor.” (1)

Proverbe:
· Anii nu pot aduce ce aduce ceasul.
· Decât un an cioară, mai bine o zi șoim.
· Ziua bună multă vreme nu ține.
· Să nu zici „ce zi frumoasă” până nu va însera.
· Cea mai frumoasă dimineață are seară întunecoasă.
· După furtună, poate fi vreme bună.
· Nu știi ce poate să aducă ziua de mâine.
· Apa trece și pietrele rămân. Mai ales cele mari și bine înțepenite.
· Așchia nu sare departe de pomul tăiat.
· Nu tot ce zboară se mănâncă.
· Bâta are două capete. Totul depinde din ce parte o privești.
· Înalt ca bradul, prost ca gardul.
· Buruieni se găsesc și în cea mai bună grădină.
· Buturuga mică poate răsturna și carul mare.
· Calea dreaptă nu este întotdeauna și cea mai scurtă.
· Până nu plouă nu cresc ciuperci.
· Cu o floare nu se face primăvară. Dar nici cu mai multe.
· Bate fierul cât e cald. Dacă te gândești prea mult se răcește.

(1) Constantin Brătianu – „Murphy” ,pag. 28, ed. Royal, Buc., 1990.

Viaţa! O succesiune de întâlniri. Oameni care vin, rămân o perioadă cu noi şi pleacă, oriunde ar fi să plece. Oameni cărora le zărim doar ochii, zâmbetul sau mâinile și rămân o imagine care se statorniceşte în mintea noastră pentru ani. Oameni cărora le auzim doar glasul şi le păstrăm în memorie sunetul vocii. Prin toţi aceştia ne dobândim experienţele care ne ajută să spunem „acesta sunt”. Datorită lor scoatem la iveală cele cu care este populat interiorul nostru: curaj/laşitate, egoism/altruism, dragoste/ură, compasiune/nepăsare, inteligenţă/prostie, putere/slăbiciune, adevăr/minciună. Dacă nu ar fi ei, oamenii care ne însoţesc în călătoria sortită, nu am bănui măcar de ce suntem capabili. Aflăm despre noi că suntem integri doar într-o situaţie în care cineva caută să ne corupă, să ne aducă într-o stare în care necinstea sau cinstea noastră să iasă la lumină.
Nu pentru că ne declarăm a fi iertători chiar şi suntem. Când un om ne răneşte şi îl iertăm, cu mintea şi sufletul, abia atunci suntem iertători.
Putem afirma că avem demnitate, după ce ne-am observat reacţia într-o conjunctură în care umilinţa ne-ar fi putut subjuga.
Afirmăm că suntem incoruptibili când refuzăm un cec în alb ce ne este întins sau o maşină, din alea cu ştaif, parcată la poartă cu cheile lăsate în cutia de scrisori.
Orice suflet care vine către noi ne provoacă să aducem la lumină comportamente, gânduri, emoţii care, nu de puţine ori, ne surprind.

Citeşte mai mult...

Citate din Homer (sec. VIII î. de Hristos)

Poet antic legendar, rapsod călător orb, al cărui oraș de baștină nu este cunoscut, primul scriitor din istoria civilizației grecești antice clasice a rămas în memoria omenirii prin cele 2 mari capodopere literare realizate: „Iliada” și „Odiseea”. Se pare că Homer a fost contemporan cu un alt mare geniu elen al vremurilor, Hesiod, cu care se spune că s-ar fi întrecut în acte literare poetice. Genialului scriitor orb, creator de pe țărmurile Asiei Mici grecești, Ionia, pe lângă monumentala descriere a războiului troian în cele 2 mari opere literare, i se mai atribuie și 33 de imnuri cât și poemele comice Margites respectiv „Războiul dintre oameni și șoareci”. Iată, foarte pe scurt, câteva din vorbele de duh păstrate până astăzi de la unul din părinții fondatori ai culturii europene, poetul Homer:

· Zeul îl află pe cel vinovat.
· E o vreme pentru orice: o vreme potrivită pentru discuții, o vreme potrivită pentru liniște.
· Limba omului e mlădioasă; ea poartă stiluri din abundență.
· Prostul află doar ce e terminat.
· Aerul de acasă e dulce.
· Pe femeie tăcerea o înfrumusețează.
· După cum vorbești, așa vei primi și răspuns.
· Nu încerca să fii de ajutor dacă nu ești dorit.
· Nu e nimic mai rău decât să rătăcești pe meleaguri străine.
· Despre unele se cuvine să vorbești, despre altele să taci.
· Ce e plăcut e trecător.
· Munca încheiată trezește plăcere.
· Ce e terminat și prostul înțelege.
· Eu - ție, tu - mie.

Deşi perioada sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou a fost caracterizată de linişte pentru cetăţenii localităţii noastre, în ultima vreme au fost primite semnale de la locuitorii din zona Odăii despre comiterea unor furturi mărunte de păsări din curţi şi componente de la autovehiculele parcate în faţa porţilor, lângă carosabil.
Fiind receptivi la aceste semnale, au fost organizate mai multe pânde pe timpul nopţii în urma cărora lucrătorii Poliţiei Oraşului Otopeni au depistat în flagrant şi cercetează în stare de arest preventiv pe numiţii H.M.D. şi H.I., ambii din judeţul Ialomiţa, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna unei societăţi comerciale din Oraşul Otopeni. Cele două persoane au fost surprinse pătrunzând prin escaladarea gardului în curtea punctului de lucru al unei societăţi comerciale din Oraşul Otopeni, de unde, prin tăierea gardului care asigură poarta de acces într-un spaţiu îngrădit din curtea societăţii, au sustras mai multe componente de schele metalice pentru construcţii, în valoare totală de aproximativ 22.800 lei, prejudiciu recuperat în totalitate şi predat societăţii păgubite.
De menţionat este faptul că la săvârşirea furtului a fost folosit un autovehicul Dacia Pik-up carosat, în condiţiile în care punctul de lucru este prevăzut cu agenţi de pază care nu au observat nimic din cele întâmplate, fiind „informaţi” de către lucrătorii de poliţie.

Citeşte mai mult...

A fost un an greu, nu se mai termină criza, nu se mai termină lipsurile, gâlceava politică continuă şi mai acerb în toată mass-media. Clasa politică are muşchi, are orgolii, numai respect pentru cei care i-au adus la putere nu au. Sunt într-o luptă continuă cu ei, cu poziţia şi poporul român. Îşi distrug propriul program, propriile idealuri şi omoară capra vecinului (vecinul, colegul de serviciu).
Am un sentiment pe care mi-l creează aceşti politicieni, un sentiment ca şi când m-aş despărţi de ţara mea. Sunt dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat şi mai ales însingurat. E ţara lor sau mai este şi ţara noastră a celor care mai credem, în bun simţ, respect, normalitate şi mai ales solidaritate. Acestei ţări i-a dispărut rostul. Rostul de-a exista, rostul de a construi, rostul de a munci, rostul de a trăi în simplitate şi tradiţie, rostul de a petrece (nuntă, botez, horă şi băută).
Unora nu le place că mai avem munţi, dealuri, păduri, apă, deltă şi credinţă, nu le place să audă cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul porcului de Ignat, cântatul greierilor în nopţile de vară cu lună plină, broaştele pe malul iazului în care ne scăldam, gâlceava făcută de găini în ogradă când intră la cuibar. Sunt “oameni” care nu au trăit aceste momente şi prin urmare le califică primitive. Ei ordonă prin nesimţirea lor: să dispară!
Ne pierdem pământul prin “instanțe”, ni-l vindem pe nimic pentru că nu mai avem din ce trăi, stau buruienile pe el că nu avem bani să-l cultivăm, ne-am bătut şi omorât pentru el în istorie, acum ni-l iau cu legi…
Parcă fugim de multe şi ajungem nicăieri. Şi mai ales acum, când ne apropiem de sfânta sărbătoare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru o clipă vă rog lăsaţi patimile, orgoliile, răutăţile şi hai să facem împreună un exerciţiu: să ne aducem aminte de părinţi, de bunici, de străbunici, de prieteni şi rude, să-i sunăm, să-i auzim pe cei care trăiesc, pe ceilalţi să-i privim în timp, să-i venerăm, să-i aducem în gând ca o amintire, să vărsăm o lacrimă în paharul nostru de sărbători, să aprindem lumânări pentru vii şi pentru morţi, să punem seminţele speranţei în suflet.
Şi să nu uitaţi un lucru dincolo de conducători şi interese: omul cu mâinile împreunate în rugăciune rămâne la temelia bisericii şi ţării.

Al dumneavoastră prieten pentru totdeauna,
Gheorghe Constantin-Silviu

Tatăl neuitatului nostru profesor, Ioan Petruș, a fost şi el la rândul său o figură publică respectată în Otopeni. Se numea Gheorghe Petruș şi a fost dascăl la parohia Otopeni pentru o perioadă de timp impresionantă în lungimea şi complexitatea sa, 1929-1990. Profesorul Ioan Petruș a moştenit de la tatăl sau credinţa puternică în Dumnezeu şi respectul faţă de cele sfinte.
Gheorghe Petruș s-a născut în anul 1903 în comuna Tunari, judeţul Ilfov şi s-a căsătorit cu Alexandrina Petruș, născută în 1902 în satul Otopenii de Jos. Ei au avut 4 copii, 3 băieţi şi o fată: Petruș Ioan, profesorul, a trăit între 1924-2000, Bucureșteanu Vasilica, născută în 1926, decedată în 08.04.2004, Petruș Dumitru, născut în 1929, decedat în 05.11.2004 şi Petruș Alexandru, născut în 1931 şi domiciliat pe strada Oituz din Otopeni.
Nea Gheorghe dascălul, cum îi spuneau otopenarii, a fost în perioada interbelică în tinereţea sa, pe lângă unul dintre primii conducători auto din Otopeni şi contabilul Băncii Populare înfiinţată la noi în comună în cursul anilor 20. Banca din Otopeni va da rapid faliment în timpul marii crize economice din 1929-1933 şi cariera de finanţist a lui Gheorghe Petruș se va încheia rapid. În locul băncii va apărea vechiul Cămin Cultural al comunei Otopeni.
În anul 1929, an în care Gheorghe Petruș debutează pe locul de cântăreţ bisericesc la parohia Otopeni, familia îşi construieşte o casă pe strada Oituz din localitate. Gheorghe Petruș avea să fie ajutorul de încredere şi dascălul talentat şi devotat al celui mai iubit şi longeviv preot care a slujit vreodată în Otopeni, părintele Ioan D. Popescu („popa Ionică”, precum îi spuneau otopenarii). De asemenea, Gheorghe Petruș avea să fie cel mai longeviv dascăl care a slujit în bisericile din Otopeni şi se va lega puternic de oamenii acestui loc, asemeni părintelui Ionică. Dexteritatea lui Gheorghe Petruș în a mânui cifrele va fi întrecută cu mult de dexteritatea sa deosebită de a cânta, talentul muzical fiind moştenit şi de fiii săi.

Citeşte mai mult...

În curând vor veni aşa-zisele „sărbători de iarnă”, cum eronat se denumeau cândva. În realitate ne apropiem de apogeul spaţiului sacru reprezentat de sărbătoarea Crăciunului, zi a Naşterii Domnului Hristos. Din păcate, astăzi lumea tinde să se secularizeze excesiv şi să uite sensul autentic religios al acestei sărbători.
Trebuie amintit faptul că încă de la început Crăciunul, una dintre cele mai vechi sărbători creştine având sensul identic actualului conţinut de credinţă şi trăire religioasă, a fost gândit de teologii vremii şi ca un remediu pentru obscurantismul şi falsitatea cultelor păgâne încă active în multe locuri din Europa. Aşadar, începând cu secolul IV, Naşterea Domnului, care se serba pe data de 6 ianuarie, a fost mutat pe 25 decembrie pentru a putea contracara cultele păgâne care celebrau solstiţiul de iarnă şi diversele zeităţi de natură solară care se afirmaseră în Imperiul Roman în sec. II-III după Hristos. Data de 6 ianuarie avea să rămână rezervată sărbătoririi Botezului Domnului (Boboteaza). Ca urmare, aşezându-se peste un sol îmbibat de eresuri, mituri şi tradiţii ale păgânismului precreştin, Naşterea Domnului avea să preia indirect o parte din aceste credinţe de natură magică pe care biserica a avut grija constant în a le disocia pe bună dreptate de miracolul Naşterii Lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, cel venit să ridice păcatele lumii. Dintre tradiţiile păgâne păstrate şi în civilizaţia creştină, fără a avea neapărat o legătură cu praznicul creştin se pot enumera: copacul ritual, sacrificarea animalelor cu acest prilej, obiceiele totemice care se desfăşoară în toată această perioadă de la Crăciun la Anul Nou precum sunt capra, ursul, ţapul, cerbul, brezaia şi multe altele, rostogolirea roţilor de foc de pe dealuri etc. De la acest obicei solarian precreştin al roţilor de foc legate de ciclul de renaştere al astrului celest, obicei similar altor ritualuri străvechi legate de simbolistica acestor „crăci” se pare că vine însăşi denumirea de „Crăciun”. Denumirea este una de origine traco-geto-dacă, fiind o moştenire lingvistică de la strămoşii noştri autohtoni, care au primit primul lor botez creştin din mâinile Sfântului Apostol Andrei şi se pare mai apoi şi ale Sfântului Apostol Filip.

Citeşte mai mult...

Sunt mesaje pe care, odată ce le-ai primit, trebuie să le trimiţi mai departe… Cum este cel de mai jos.
Anne Graham, fiica marelui evanghelist nonagenar Billy Graham, se afla la o emisiune americană de televiziune -Early Show- şi, referitor la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, a trebuit să răspundă la următoarea întrebare:
Cum a lăsat Bunul Dumnezeu să se întâmple aşa ceva şi să privească nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?
Anne Graham, după ce a meditate câteva clipe, a dat următorul răspuns:
Şi eu mi-am pus deseori această întrebare şi am găsit următoarele răspunsuri…Cred, nu cred, ci sunt profund convinsă că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai că noi, de ani de zile, Îi poruncim să iasă din vieţile noastre, din guvernul şi din şcolile noastre, că ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Lui… Şi fiind El un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat, calm, la o parte…
Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi cerem să ne lase în pace? (În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate în şcoli etc.)
Cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea niciun fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus OK. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA..

Citeşte mai mult...

NICOLAE ZÂRNĂ
Născut în Otopeni, 3 dec. 1921
1936 - Absolvă 8 clase în şcoala din Otopeni
1940 - Absolvent al Liceului M. Eminescu din Bucureşti
1944 - Absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană (Băneasa)
1946-1948 - Urmează cursurile Facultăţii de Filozofie din Bucureşti
1949-1952 - Urmează cursurile Facultăţii de Chimie Anorganică
29 martie 1952 - Este arestat, era student în anul 4
1952-1964 - Deţinut politic, condamnat pentru delict de opinie, acuzat că a exprimat opinii duşmănoase la adresa regimului comunist recent instaurat şi a ocupantului sovietic aşa numita „Crimă de uneltire contra ordinei sociale”.
A fost închis în închisorile Jilava, Gherla şi Aiud, de unde a fost eliberat în august 1964, din aşa numita secţie Zarca, secţie cu regim de exterminare în care a fost închis în 1962-1964.
1964 - A fost căsătorit cu Emilia Petrescu
1965 - S-a născut fiul său Nicolae Zârnă Junior
1965-1970 - Până la absolvirea facultăţii, a desfăşurat munci necalificate (CAP Otopeni, muncitor necalificat la Combinatul chimic de la Jilava, etc.).
1968 - Este readmis la Facultatea de Chimie Anorganică
1969 - Absolvent al Facultăţii de Chimie Anorganică Bucureşti
1970-1985 - Inginer chimist la Întreprinderea de Medicamente Bucureşti
1986 - Pensionar
2003 - A decedat.

Citeşte mai mult...

Încă de la vârsta copilăriei, am avut înclinaţii către muzică, în special către muzica populară. Vecinii şi prietenii părinţilor mei i-au convins să mă îndrume către muzică.
La noi în sat exista la Căminul Cultural un grup vocal folcloric format din mai mulţi cântăreţi de muzică populară, condus de marele acordionist al vremii Nelu Orian.
Din acest grup folcloric făceau parte d-na Lenuța Nichita, dl. Petre Grigoraș, dl. Nichita Ion, dl. Dumitru Mogoş, acesta din urmă având imprimări în Radio.
Directorul Căminului Cultural a fost regretatul Vasile Băroiu, care era sufletul acestor activităţi, sub îndrumarea sa a mai luat fiinţă o trupă de teatru condusă de Musceleanu Cornel, o echipă de dansuri de copii şi tineri ai satului. Spectacolele se organizau şi se prezentau cu ocazia diferitelor sărbători pe scena Căminului Cultural sau pe islazul comunal, unde exista o scenă, în afara acestor spectacole se realizau şi proiecţii de film.
Începând din clasa a V-a şi până în clasa a VIII-a am studiat la Şcoala de Muzică George Enescu din Bucureşti la instrumentul “corn”. În clasa a VIII-a, profesorul meu Vasile Pârvan a înfiinţat un cvartet format din patru cornişti, elevi tot din Otopeni: Iordache Petre, Stoica Gheorghe, Simonov Victor, Petre Ion.
Având o pregătire bună din punct de vedere muzical, eram introduşi în spectacolele ce se organizau la liceele din Bucureşti, Sala Dalles, Sala Radio, Ateneul Român, Sala Teatrului de Operetă.
În toamna anului 1962 am dat examen la Şcoala de Muzică Militară din Bucureşti, unde au participat 450 de candidaţi pe 20 de locuri, iar la finalul examenului am fost admis al treilea. Am urmat cursurile şcolii timp de 5 ani, în anul 1967 am absolvit şcoala, fiind avansat la gradul de sergent major.

Citeşte mai mult...