Marin Sorescu a cunoscut ambele Românii, ca mulţi dintre noi. Articolul de mai jos îi aparţine. El are înţeles mai cu seamă pentru cei care, cu viaţa lor, aparţin deopotrivă ambelor lumi. Ceilalţi s-ar putea să nu înţeleagă.
Este unul dintre mesajele care merită „date mai departe”, ca un manifest care pune atât de apăsat şi asumat în cumpănă ziua de ieri cu cea de azi. Textul este o provocare. Ale cărui concluzii ne aparţin.
ERA O VREME ÎN ŢARA ASTA…
Era o vreme cînd singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro sau la o fabrică se anunţa începutul sau sfîrşitul unei zile de muncă.
Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect „domnul inginer” sau „domnul profesor” sau „domnul avocat”. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate,îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când, dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere,sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau dacă voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic -ca toată lumea- în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept, te uitai superior şi zeflemitor la el gândind „Ia uite şi fraierul ăsta, merge cu sticla ascunsă la piept ,are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor!”
Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă şi, cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor, ştiai că este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacso că a chiulit!
Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacâ nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace, făceau o facultate şi terminau primii.La ei se uita lumea cu admiraţie: „Ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti, o să ajungă mare, e dăştept.”
Era o vreme în ţara asta când, dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului „la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia , dar nu era unu să nu facă „una mică”cu prietenii.
Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie „Uite mamă, trece armata.”
Astăzi, din două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la SMURD sau de la pompieri, care anunţă începutul unei nenorociri sau sfârşitul unei vieţi sau al unui destin.
Astăzi, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie niciun analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri.
Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar, pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.
Astăzi străzile sunt pline de oameni care în niciun caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
Astăzi, când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vreo amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te uitai la el. De regulă, unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie „fluidizând circulaţia”.
Astăzi când mergi la spital (...) nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat, toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
Astăzi, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta e aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ifonul, ipodul sau tableta.
Astăzi, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să-şi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână, fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are un „ma men” este ori urătă cu crengi, ori tută.
Astăzi, băieţii deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să se învârtă sau care obţin bani uşor din afaceri cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.
Astăzi, când te întâlneşti cu un necunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
Astăzi, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult, oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă „la ţară” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte, toată lumea circulă cu capul în jos, de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap.
Astăzi ieşi din bloc şi, după doi paşi, apare unul cu un cuţit sau un pistol, ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?
Astăzi, când lumea aude de armată, întoarce capul pentru că „Ăştia au tras în noi în 89” şi acum „au pensii nesimţite”.
Oare ce va fi mâine? Va mai fi ţara asta?
Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu