Viaţa! O succesiune de întâlniri. Oameni care vin, rămân o perioadă cu noi şi pleacă, oriunde ar fi să plece. Oameni cărora le zărim doar ochii, zâmbetul sau mâinile și rămân o imagine care se statorniceşte în mintea noastră pentru ani. Oameni cărora le auzim doar glasul şi le păstrăm în memorie sunetul vocii. Prin toţi aceştia ne dobândim experienţele care ne ajută să spunem „acesta sunt”. Datorită lor scoatem la iveală cele cu care este populat interiorul nostru: curaj/laşitate, egoism/altruism, dragoste/ură, compasiune/nepăsare, inteligenţă/prostie, putere/slăbiciune, adevăr/minciună. Dacă nu ar fi ei, oamenii care ne însoţesc în călătoria sortită, nu am bănui măcar de ce suntem capabili. Aflăm despre noi că suntem integri doar într-o situaţie în care cineva caută să ne corupă, să ne aducă într-o stare în care necinstea sau cinstea noastră să iasă la lumină.
Nu pentru că ne declarăm a fi iertători chiar şi suntem. Când un om ne răneşte şi îl iertăm, cu mintea şi sufletul, abia atunci suntem iertători.
Putem afirma că avem demnitate, după ce ne-am observat reacţia într-o conjunctură în care umilinţa ne-ar fi putut subjuga.
Afirmăm că suntem incoruptibili când refuzăm un cec în alb ce ne este întins sau o maşină, din alea cu ştaif, parcată la poartă cu cheile lăsate în cutia de scrisori.
Orice suflet care vine către noi ne provoacă să aducem la lumină comportamente, gânduri, emoţii care, nu de puţine ori, ne surprind.
„Fii recunoscător oricărui oaspete ce vine,
Căci fiecare a fost trimis
Ca un ghid de dincolo.”
Rumi
Ceilalţi ne ajută să ne cunoaştem! Nu putem fi generoşi fără cineva care să aibă nevoie de generozitatea noastră. Nu putem fi prietenoşi singuri, între patru pereţi. Nu putem fi plini de umor fără urechi care să ne asculte şi guri care să râdă. Nu putem fi iubitori fără cei cărora să le arătăm dragostea. Tuturor, prieteni sau duşmani, ar trebui să le fim recunoscători.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu.”
Nu le spunem nici măcar prietenilor Mulţumesc!, cu atât mai de neînchipuit ar fi să spunem acest cuvânt „inamicilor”!
De ce nu ne exprimăm recunoştinţa?
De la orgoliu până la nepăsare, motivele tăcerii noastre pot trece şi prin imposibilitatea de a reacţiona, atât de iute şi neaşteptat a apărut şi plecat omul care a declanşat în noi un „aha, iată ce simt!”.
Afirmarea recunoştinţei este o altă obişnuinţă. Repetăm vechiul comportament. Alegem tăcerea! Riscul este ca, alegând mereu tăcerea, să îndepărtăm pe cei care sunt lângă noi zi de zi şi merită recompensa caldelor cuvinte. Conştientizăm că cineva a venit către noi cu bunăvoinţă, şi-a frânt timpul care ar fi putut fi folosit în cu totul şi cu totul alt scop, pentru a ne fi alături.
Şi cu toate acestea:
1. Amânăm să-i spunem Mulţumesc! „Am să-i spun când mă întâlnesc cu ea/el!”
2. Uităm! În timp, gesturile celorlalţi sunt uitate.
3. Spunem: „Şi-a făcut datoria!”- doctorul, consiliera de la bancă, vânzătoarea din magazin, farmacista, mecanicul auto, femeia care ne ajută la curăţenie, băiatul care ne cară bagajele la hotel. Toţi aceştia rămân fără recunoştinţa noastră. Spunem afectaţi şi cu o grimasă a gurii: „Pentru asta sunt plătiţi!”
4. Ne repetăm: „Eu merit toate astea!” Credem sincer că aşa şi este. Însă, cu toate meritele noastre, dacă cineva nu este dispus să ofere, rămânem cu buza umflată. Când avem totul zi după zi, an după an, ne pare firesc să fie aşa. Minimizăm gesturile frumoase ale celuilalt punându-ne pe noi pe primul plan: „Meritam să-mi facă o prăjitură!”, „Meritam să-mi facă acest cadou!”, „Meritam să-şi amâne concediul pentru mine!”, „Meritam să-mi dea suma aceasta de bani!”. Oare? Toate acestea sunt doar în capul nostru. Ceilalţi au dreptul să creadă altceva! Când beneficiile respective dispar, apare plânsul, reproşul, regretul. Ar fi extraordinar să conştientizăm binele primit şi să răspundem mulţumind.
5. Egoul ne dictează: „Nu vreau să creadă că-i sunt îndatorat!” În acest caz ne grăbim cu o formă de plată a gestului iniţial, în loc să alegem un Mulţumesc pornit din inimă. De multe ori graba noastră de a plăti (total diferit de a răsplăti!) jigneşte persoana care, cu bună credinţă, a căutat să ne ajute. În Plânsul lui Nietzsche, Irvin Yalom îl prezintă pe filosof detestând să primească orice formă de ajutor, asta însemnând pentru el să fie total în puterea celeilalte persoane…
Da, evităm să ne exprimăm recunoştinţa. Suntem prea ocupaţi cu lucruri serioase. Suntem prea mândri. Ne este frică de afişarea emoţiilor pentru ca să nu ne interpreteze, cei care ar asista la scenă, ca fiind obedienţi, lingăi, sentimentali. Trăim într-o lume concurenţială, coborâtă din multinaţionale până în familie. Cine are profitul cel mai mare, cine are cei mai mulţi clienţi, al cui copil merge la olimpiadă, cine câştigă mai mult, …
Totul e care pe care! Cum să recunoaştem că cineva este bun? Ar fi ca şi cum l-am lăsa să treacă înaintea noastră. Mintea aceasta, otrăvită de canoanele societăţii, poate fi redusă la tăcere de inteligenţa inimii, care detectează importanţa participării celuilalt la devenirea noastră şi vrea să-i mulţumească. Când ne gândim la persoanele cărora am avea de ce să le fim recunoscători, ceva fantastic se întâmplă: automat devenim conștienți de lucrurile frumoase din viaţa noastră! Constatăm că până şi ceva considerat nefast a adus, în timp, un bine. Relele dispar ca prin farmec.
De ce să nu facem un exerciţiu de recunoştinţă zilnic?
Imaginaţi-vă! E 23.30, ne aşezăm în pat şi ne întrebăm: Pentru ce şi cui să fim recunoscători astăzi? Odată cu rememorarea, bucuria ne inundă fiinţa. Următorul pas? Mulţumiţi direct oamenilor! Veţi observa ceva extraordinar: cuvântul Mulţumesc aşterne imediat un zâmbet atât pe buzele celui care-l rosteşte cât şi pe chipul celui care-l primeşte!
Mulţumesc,
Monica Lăcrămioara Bărbulescu
Trainer&Coach
monicalacramioarabarbulescu@yahoo.com