Începând cu acest număr, revista INFOOTOPENI va prezenta, în seriale, fragmente din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu”, scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții care a făcut parte din echipajul elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun.
În această carte, care a fost prezentată la televizor și în mass-media scrisă, sunt relatate trăirile unui pilot in misiunea din Sfânta Zi de Crăciun 1989, zi în care au fost împușcați soții Ceaușescu și, apoi peripețiile pe timpul transportului. Sunt descrise în premiera unele misiuni de zbor cu elicopterul, executate de familia prezidențială înainte de 1989, precum și tabieturile acestora.
Sunt prezentate,într-un stil direct, concis și clar, momente importante, unele în premieră, din perioada evenimentelor din Decembrie 1989. Și nu în ultimul rând, sunt prezentate amintirile candide, reale și nealterate din viața și devenirea unui pilot militar.
Execuţia soţilor Ceauşescu - Istorie trăită pe viu
...Şi iată că a venit şi 25 Decembrie 1989, ziua de Crăciun.
Pentru mine, Crăciunul petrecut în satul natal, în Lazuri de Beiuş, județul Bihor, a rămas mereu o mare sărbătoare. Mama, fiind foarte credincioasă, ne-a educat ca în ultima săptămână să nu mâncăm de dulce. De aceea, porcul îl tăiam înainte de 18 decembrie, de obicei pe 17 decembrie (în acea zi, în 1989, s-a dat alarma de luptă), când mâncam pe săturate cârnaţi, sânzăreţi, jumări şi friptură. După aceea, pauză până în Sfânta zi a Naşterii Mântuitorului. Unchiul Toderea, Toderea lui Ursoaie îi zicea în sat, îmi făcea o stea şi împreună cu Traianu' Biti şi Nelu Ghiuli, mergeam aproape din casă în casă în Lazuri, Băleni şi Totoreni, spre a vesti Naşterea Pruncului Mântuirii noastre. Aveam o straiţă în care puneam tot ce primeam: mere, nuci, cozonaci, că de portocale, lămâi şi banane nu se auzise pe la sate. În dimineaţa zilei de Crăciun, mama punea o farfurie cu apă în care se găseau monede aurii de 5 bani şi cu acea apă trebuia să ne spălăm pe faţă, pentru a avea parte de noroc şi bogăţie în viaţă. Şi poate, cine ştie dacă nu spălatul pe faţă cu acea apă miraculoasă de Crăciun, m-a salvat pe mine de la moarte în multe misiuni dificile.
Suntem pregătiţi de decolare în misiunea istorică din 25 dec. 1989
În dimineaţa acelei zile de Crăciun 1989, în locul farfuriei cu apă şi bănuţi, primim misiunea să ne deplasăm cu două elicoptere pe stadionul Ghencea, cu câte patru paraşutişti înarmaţi în fiecare elicopter. Am rămas uluit, când am aflat că vom fi însoţiţi de paraşutişti. Până atunci executaserăm doar misiuni independente. Apoi, când i-am văzut înarmaţi până-n dinţi şi la fel de dezorientaţi ca şi noi în ceea ce priveşte scopul concret al misiunii, am cam băgat-o pe mânecă. Mi-am dat seama că urmează un zbor ciudat. Având în vedere că fusesem acolo în cercetare cu o zi înainte şi că în acea misiune elicopterul pe care-l pilotam a fost lovit cu foc de infanterie, am zis să zburăm sub înălţimea de 10 metri pentru a nu fi descoperiţi şi a realiza, astfel, surprinderea asupra zonei survolate. Am zburat cu uşile deschise pentru a se răspunde cu foc la nevoie, paraşutiştii fiind instruiţi din ce unghi să tragă spre a nu lovi elicele şi rachetele cu care erau înarmate elicopterele. S-au mai încărcat în fiecare elicopter câte două lăzi cu cartuşe. Mitraliera de bord era pregătită să răspundă oricărui atac. Măturam terenul sub noi, sub zece metri înălţime. Pe autostradă, maşinile opreau, se deschideau portierele, oamenii o luau la goană peste câmp. Am efectuat viraje, eschive pentru a preveni o eventuală lovire a aparatului. Când am trecut pe deasupra unei case, o femeie s-a aşezat în genunchi şi, cu ochii la noi, şi-a făcut cruce. Ce-o fi fost oare în sufletul ei în acele momente!?
Paraşutiştii erau în poziţie culcat în faţa uşilor deschise. Zburam în zig-zag, un dans al morţii şi vieţii în văzduh, aerul intra peste noi, paraşutiştii erau grei de atâtea cartuşe şi armament la ei. Dar lipseau paraşutele, era prima dată când paraşutiştii zburau fără paraşute!!!… Ori, ori… Ni s-a precizat să aterizăm în spatele tabelei electronice de marcaj al stadionului de fotbal al echipei „Steaua“, în perimetrul unui teren de atletism înconjurat cu taluzuri de pământ. Fusese escavat cu o zi sau noapte înainte, era o amenajare genistică făcută pentru a proteja aparatele de zbor. După vreo treizeci de minute încordate de aşteptare, văd cum vin spre noi un TAB (transportor autoamfibiu blindat) cu drapel tricolor, trei autoturisme ARO argintii, ca într-o suită preşidenţială. Mi-a sărit inima din loc. „Or fi Nicolae şi Elena Ceauşescu însoţiţi de suită?” mă întrebam, conştient de imensul pericol pe care l-am fi luat asupra noastră dacă perechea alungată din Bucureşti şi suită în elicopterul „Dauphin” pilotat de Maluţan și Mihai Ștefan, în ziua de 22 decembrie, ar fi urcat de data asta în elicopterul nostru, Puma. TAB-ul a semnalizat cu farurile în chip de recunoaştere, iar din TAB şi autoturismele de teren ARO au coborât: generalul Victor Atanasie Stănculescu pe care-l cunoşteam, un individ bărbos pe care-l credeam popă (după aceea am aflat că era Gelu Voican Voiculescu) şi Virgil Măgureanu. În spatele lor era un grup de ofiţeri de justiţie, un doctor militar şi câţiva civili. Înainte de a-i îmbarca în elicopter, ni s-a spus că vom zbura la Măneşti, o localitate lângă Ploieşti, după care vom merge spre Târgovişte. În zbor, mă întrebam în ce fel de misiune deosebită mergem, la care participă reprezentanţi ai armatei, bisericii şi justiţiei la un loc?! Stănculescu ne-a precizat să aterizăm în curtea cazărmii din Târgovişte, vizavi de gară. Deasupra oraşului, generalul a scos pe uşă o eşarfă galbenă, în semn de recunoaştere pentru ca artileria antiaeriană să nu deschidă foc asupra noastră. După ce am aterizat, iar pasagerii au coborât din elicopter, a venit la mine un căpitan din acea unitate şi mi-a zis: „Bine că aţi venit să-i duceţi de aici!” Pe cine să ducem? l-am întrebat eu mirat. „Cum pe cine? Pe soţii Ceauşescu!” mi-a răspuns ofiţerul. Cazarma era înţesată de tunuri antiaeriene, tancuri, TAB-uri, aruncătoare de grenade, sute de militari în tranşee, pe maşini, pe după arbori, pe acoperişuri. Jos, tuburi de cartuşe trase, mii, zeci de mii de tuburi. Am deschis gura să-i mai zic ceva căpitanului, dar cred că-mi înghiţisem limba, fiindcă din mine nu mai ieşea niciun sunet. Gândeam în sinea mea: „Cum să-i ducem iar la Bucureşti, când am văzut câte victime au fost până atunci şi câte elicoptere doborâte?” M-am retras într-un colţ, am scos din buzunarul de la piept o poză în care erau soţia şi cei doi copii, m-am uitat mult timp cu ochii înlăcrimaţi la ei, i-am sărutat pe rând şi m-am rugat bunului Dumnezeu pentru a nu fi doborât la întoarcere la Bucureşti.
După câteva minute, a apărut un TAB lângă clădire şi din el au coborât Nicolae şi Elena Ceauşescu, care arătau foarte schimbaţi şi îmbătrâniţi, faţă de cum erau atunci când zburam cu ei în diferite misiuni: vizite în oraşe din ţară, unde la aterizare şi decolare, stadioanele erau pline de persoane de toate vârstele care strigau lozincile binecunoscute, sau la vânătoare.
Locotenentul major Iulian Stoica, comandantul TAB-ului în care erau Nicolae şi Elena Ceauşescu a relatat: „Eram în TAB-ul în care erau soţii Ceauşescu. Când elicopterul se afla la 5-6 metri înaintea contactului cu pământul, comandantul unităţii mi-a făcut semn să pornesc spre locul de aterizare. Nu ştiam ce au de gând elicopteriştii. Nu eram sigur sută la sută că sunt cei aşteptaţi. Aşa că aveam degetul pe trăgaci, gata să deschid focul. Comandantul unităţii a însoţit TAB-ul pe partea stângă, mergând pe jos. Am înaintat până sub palele elicei, cât mai aproape de uşa elicopterului, să ne fie cât mai uşoară transbordarea Ceauseştilor din TAB în elicopter, aşa crezând eu că se vor desfăşura lucrurile. Aşa am fost eu informat, că îi vom urca în elicopter şi-i vor duce din unitatea noastră. Voiam să-i ducă oriunde numai să scap de ei. Îmi ajunsese să-i păzesc trei zile, cât au stat în unitate.
În momentul în care a coborât generalul din elicopter, comandantul unităţii i-a dat raportul, după care a avut loc între ei urmatoarea discuţie:
- Urcă şi hai să mergem! - a spus generalul.
- Unde? - a întrebat contrariat comandantul.
- La ei, acolo unde-i ţineţi.
- Păi, sunt aici - a spus comandantul, făcând un semn discret cu capul spre TAB.
- Dacă-i aşa, îi facem aici! a concluzionat generalul.”
În timp ce se organiza desfăşurarea procesului în clădire, generalul Stănculescu i-a convocat pe cei opt paraşutişti şi le-a zis: „Aţi venit cu mine şi deci, sunteţi la ordinele mele. Executaţi numai ceea ce vă ordon eu!
VA URMA
Text: cdor(r) Alexandru Popa