17 decembrie 1989 - Alarma de luptă
„Radu cel Frumos”
În decembrie 1989 eram comandant de escadrilă de elicoptere la unitatea de aviaţie de la Boteni. O escadrilă este compusă din 12 elicoptere, 36 ofiţeri piloţi şi 70 de ingineri, subingineri, maiştri militari şi subofiţeri. În seara de 17 decembrie 1989, (era o zi de duminică), mă găseam acasă împreună cu un bun prieten, comandant al unui regiment de aviaţie şi cu un cumnat de-al meu, care, având în vedere că se apropiau Sfintele Sărbători de Crăciun, ne adusese bunătăţi binşene -preparate de porc şi palincă- a căror faimă este recunoscută în toată ţara.
Atunci, chiar dacă magazinele erau goale, mesele din casele noastre erau pline, acum magazinele sunt pline, iar mesele multor români sunt goale. Stăteam la masă şi discutam vrute şi nevrute, dar numai despre revolta din Timişoara nu, pentru că nu ştiam absolut nimic. Eram toţi în vervă, prietenul spunea că el, înainte de căsătorie, i-a spus viitoarei soţii că problemele majore ce se vor ivi în familia lor le va hotărî el, iar cele minore, soţia. Când l-am auzit ce mare bărbat este el în casa lui, i-am zis că şi la noi este aşa şi i-am făcut nevesti-mi un semn discret...
Apoi, prietenul zice: „Sunt căsătorit de 14 ani şi la mine în familie nu a apărut nicio problemă majoră” şi ne-am pus pe râs, cel mai tare eu şi nevastă-sa, eu de bucurie că mai sunt ca mine unii care au ultimul cuvânt în casă iar ea fiindcă i-au fost scoase în evidenţă calităţile de mare conducător. A ţinut şi ea să sublinieze cât de bine se înţeleg ei doi în familie, spunând:
- Eu nu m-am certat niciodată cu soţul meu. Când ne contrazicem pentru ceva şi eu am dreptate, el nu mai spune nimic.
- Dar când are el dreptate? întreb eu.
- Să ştii că asta nu s-a întâmplat încă, răspunde ea.
Apoi, tot ea, ne spune ce li s-a întâmplat la două luni după căsătorie: Soţul meu, într-o vineri după amiază, era zi de salariu, în loc să vină direct acasă, la nevasta lui, adică la mine, merge la cârciumă cu colegii, unde stă toată noaptea. Sâmbăta dimineaţa, nedormită, aşteptându-l pe el, pe soţiorul meu scump şi drag, cum intră în casă pe trei cărări, îi fac o morală de zile mari. El încerca să-şi ceară scuze, să se dezvinovăţească, să mă calmeze, dar de fapt mă enerva şi mai tare. Şi-n momentele acelea de furie, i-am zis: „Ţi-ar plăcea dacă nu m-ai vedea trei sau patru zile?” La care, el răspunde: „N-aş avea nimic împotrivă...” Şi toată sâmbăta nu m-a văzut. Nu m-a văzut nici duminică, nici luni. Abia marţi umflătura s-a mai micşorat, atâta cât să mă vadă cu colţul ochiului stâng... Măi nevastă, nu trebuia să spui întâmplarea asta, ce-o să zică Sandu despre mine, că mă ţii sub papuc tot timpul, că nu pot să beau şi eu o bere cu prietenii. În noaptea aceea, unul din colegii cu care am băut, ajuns acasă, a deschis uşor uşa de la apartament ca să nu fie auzit de soţie, şi s-a dus în dormitor. Cum a intrat, pe întuneric, a văzut în patul lor patru picioare dezvelite până aproape de genunchi. Această
privelişte i-a luat minţile, l-a apucat furia, nu se mai putea controla. Deci, asta face nevasta lui, cum pleacă el de acasă, îl înşală cu altul! A luat o mătură şi a început să dea fără milă peste corpurile celor doi până a obosit, apoi, s-a retras în bucătărie şi a încercat să se liniştească la o cafea. Peste câteva clipe intră nevastă-sa, care fusese la baie şi, fără să ştie de grozăviile lui, îl întreabă: „Unde ai fost până la ora asta, fiindcă aseară au venit părinţii tăi la noi şi, neavând alt pat, i-am pus să se culce în patul nostru, iar noi o să dormim pe jos în camera cealaltă?” Prietenul, văzându-şi soţia teafără şi auzind spusele ei, a făcut alt şoc şi nu ştia ce să zică. Se bucura că nevasta nu-l înşală şi este atât de grijulie cu părinţii lui, şi-n acelaşi timp, îl durea inima aflând că şi-a lovit părinţii cu atâta brutalitate.
Ioane, nu mai fumezi? - îl intreb eu pe colegul meu. M-am lăsat de fumat - răspunde el. În ultima vreme, cum aprindeam o ţigară, cum începea să-mi curgă sânge din nas... O dată mi s-a umflat şi ochiul drept... Nevastă-mea este extrem de dură...
În hărmălaia aia abia am auzit că sună telefonul. M-am dus la telefon şi când am ridicat receptorul am auzit: „Radu cel Frumos”. Eu am răspuns pe loc „Sandu cel urât”, crezând că la celălalt capăt al firului este un prieten de-al meu pus pe şotii. Interlocutorul, adică ofiţerul de serviciu, însă a rostit apăsat: „Executaţi Radu Cel Frumos!” În acel moment, mie mi s-au muiat pe loc picioarele. „Radu cel Frumos” era teribila parolă de război, indicativul imperios de alarmare. Dar nu o alarmă de exerciţiu, ci o alarmă reală, de punere pe picior de război. Am crezut că România este atacată, este în pericol. Am îngheţat cu toţii, impresionaţi fiind de grozăvia momentului. Pentru noi sunase goarna războiului. Un asemenea indicativ îngrozitor nu răsunase niciodată în urechile noastre. Am avut totuşi puterea de a verifica autenticitatea indicativului şi i-am comunicat prietenului meu că trebuie să executăm „Radu cel Frumos”. La auzul acestor cuvinte, comandantul regimentului a ţâşnit ca un resort în picioare. A sărit la telefon şi a sunat la unitatea sa, întrebând dacă totul este în regulă cu aparatele de zbor. N-am mai auzit apoi nimic, întrucât m-am îmbrăcat fulger şi m-am năpustit pe uşă. Am făcut pe drum jumătate din barem, totul a fost o goană nebună. În acele momente am crezut că se întâmplă ceva foarte grav pentru România şi ardeam de nerăbdare să ajung la unitate şi să aflu.
În staţie mai erau un miliţian, o mamă cu un copil de 4-5 ani şi încă vreo patru persoane. Copilul: Mamă, dar de ce nu mai vine autobuzul? Mama: Pentru că acum îl spală, că era foarte murdar... Peste trei minute, copilul: De ce nu a ajuns încă? Mama: Pentru că acum îi umflă cauciucurile, fiindcă erau desumflate... Peste alte trei minute, copilul: Acum de ce nu a mai ajuns? Mama: Pentru că acum îl vopsesc ca să fie mai frumos... Miliţianul, furios, începe să se dea cu capul de gard şi urla: Morţii mă-sii, acum, când mă grăbesc, şi-au găsit şi ei să-l vopsească???... Copilul, când îl vede ce face, întreabă: „Mamă, de ce face nenea ăsta aşa?” „Are voie, băiatul meu, să facă ce vrea el, fiindcă e miliţian”...
VA URMA
Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431
cdor(r) Alexandru Popa