A fost un an greu, nu se mai termină criza, nu se mai termină lipsurile, gâlceava politică continuă şi mai acerb în toată mass-media. Clasa politică are muşchi, are orgolii, numai respect pentru cei care i-au adus la putere nu au. Sunt într-o luptă continuă cu ei, cu poziţia şi poporul român. Îşi distrug propriul program, propriile idealuri şi omoară capra vecinului (vecinul, colegul de serviciu).
Am un sentiment pe care mi-l creează aceşti politicieni, un sentiment ca şi când m-aş despărţi de ţara mea. Sunt dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat şi mai ales însingurat. E ţara lor sau mai este şi ţara noastră a celor care mai credem, în bun simţ, respect, normalitate şi mai ales solidaritate. Acestei ţări i-a dispărut rostul. Rostul de-a exista, rostul de a construi, rostul de a munci, rostul de a trăi în simplitate şi tradiţie, rostul de a petrece (nuntă, botez, horă şi băută).
Unora nu le place că mai avem munţi, dealuri, păduri, apă, deltă şi credinţă, nu le place să audă cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul porcului de Ignat, cântatul greierilor în nopţile de vară cu lună plină, broaştele pe malul iazului în care ne scăldam, gâlceava făcută de găini în ogradă când intră la cuibar. Sunt “oameni” care nu au trăit aceste momente şi prin urmare le califică primitive. Ei ordonă prin nesimţirea lor: să dispară!
Ne pierdem pământul prin “instanțe”, ni-l vindem pe nimic pentru că nu mai avem din ce trăi, stau buruienile pe el că nu avem bani să-l cultivăm, ne-am bătut şi omorât pentru el în istorie, acum ni-l iau cu legi…
Parcă fugim de multe şi ajungem nicăieri. Şi mai ales acum, când ne apropiem de sfânta sărbătoare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru o clipă vă rog lăsaţi patimile, orgoliile, răutăţile şi hai să facem împreună un exerciţiu: să ne aducem aminte de părinţi, de bunici, de străbunici, de prieteni şi rude, să-i sunăm, să-i auzim pe cei care trăiesc, pe ceilalţi să-i privim în timp, să-i venerăm, să-i aducem în gând ca o amintire, să vărsăm o lacrimă în paharul nostru de sărbători, să aprindem lumânări pentru vii şi pentru morţi, să punem seminţele speranţei în suflet.
Şi să nu uitaţi un lucru dincolo de conducători şi interese: omul cu mâinile împreunate în rugăciune rămâne la temelia bisericii şi ţării.

Al dumneavoastră prieten pentru totdeauna,
Gheorghe Constantin-Silviu

Eram copil în anii 50-60, dar sunt imagini care rămân clișee în mentalul meu. Încerc să dau timpul înapoi și să fac o frescă a Otopenilor din anii 50-60, să exprim sentimentele pe care un copil eliberat de prejudecăți și ideologii le exprimă liber și nevinovat. Era o perioadă în care societatea (oamenii și locurile) se opuneau schimbărilor. Otopenii erau un loc ca multe altele din România în care viața își urma cursul: mă trezeam dimineața și după ce mamaia și mama încercau să mă provoace să mănânc smântâna care se aduna pe deasupra laptelui pus la bătut cu câteva zile înainte, ieșeam la poartă sau mă urcam pe gard să văd cirezile de vite cu tălăngi la gât care plecau spre islaz. Treceau prin colbul străzilor și însoțite de țipetele văcarilor care le adunau de la fiecare gospodar, mergeau parcă voioase spre verdele pășunilor din câmp. Acest spectacol se întâmpla în fiecare dimineață, scotea la poartă bătrânii satului care comentau cu plăcere ce s-a întâmplat înainte în sat, cum arată vacile satului și cum mai decurg întovărășirea și colectivizarea.
Ei, cei mai bătrâni, care fuseseră oameni puternici și dinamici în perioada interbelică, cei care aprovizionaseră zeci de ani multe cartiere ale Bucureștilor cu lapte proaspăt și gras, chiar nu credeau că se va întâmpla să-și piardă proprietățile, să rămână simpli muncitori agricoli - ce sinistru suna - la stat. Nu era bogăție și lux în gospodăriile acestor țărani care trăiau din ceea ce produceau singuri, prin truda lor, dar aveau cea mai mare bogăție pe care o are un om în viață: libertatea. Libertatea destinelor lor, libertatea de a se mișca și bucura de viețile lor. Cele mai multe case erau făcute din chirpici (pământ cu paie) cu prispă și parmaclâc și cu o zonă mare de pământ în fața ei astfel încât toate animalele care veneau seara de la câmp și plecau dimineața să se poată aduna, proprietarul să le numere, să le mângâie și să le ducă spre grajduri spre a fi mulse. Era ca un ritual care se încastrase ontologic în viețile lor. Erau animalele care creeau bunăstare familiilor. Și dimineața și seara, alaiul vacilor din Otopeni era însoțit de lătrăturile unor câini care ajutau să se pună ordine în cireadă, iar din curți răspundeau câinii de pază ai bătăturii gospodăriilor. Un nor de praf se ridica în urma lor, viața își urma cursul iar mica mea comună încerca să se opună istoriei trăind în eternitate.

Citeşte mai mult...