„E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu, care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit…“ (Emil Cioran către Constantin Noica,
5 martie 1970)
Îmi amintesc perfect, cu neprefăcută emoție prima mea întâlnire cu Eminescu: toamna anului 1998, când într-o antologie de texte, a cărei înfățișare m-a izbit de la bun început prin aspectul neîngrijit și foile rupte, pătate, am citit fermecat simpatica poezie „Somnoroase păsărele“: „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele- / Noapte bună! // Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm și florile în grădină -/ Dormi în pace!“
*
Cel mai frumos portret fizic al lui Eminescu rămâne acela realizat de Caragiale, în medalionul literar „În Nirvana“: ,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului – se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.“
*
Dacă privim superbul portret vienez din 1869, și în paralel pe cel al lui Hölderlin sau Novalis, suntem izbiți de o similitudine uimitoare; toți acești poeți au o înfățișare specifică artiștilor romantici: fruntea înaltă, un chip frumos și luminat, pletele lungi, răsfrânte pe umeri, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor de rând. Toate aceste trăsături fac parte dintr-un tipar consacrat de multă vreme de istoria literaturii.
*