Uneori, tocmai atunci când tragi omul de mânecă, i te agăţi de haină, i te încolăceşti disperat de picior, i te anini încăpăţânat de gât, îi bagi degetele în ochi să te vadă, îi strigi în timpan, îi torni pe gât licori de care nu îi e sete, îl îndopi cu orice de care n-are chef, îl îmbraci de ocazie, îi faci credit cu forţa, îi sari înainte cu „hello!” sau „cucu-bau!” după fiecare colţ, la orice pas, la orice oră din zi şi din noapte, ajunge să i se facă lehamite! Şi atunci, reclama se transformă în… antireclamă şi îşi sabotează, culmea, tocmai produsul pe care îl promovează.
Întortocheate sunt strategiile… „reclamagiilor” şi slabă firea celor ce se lasă ademeniţi. Se spune că reclama… vinde, că îţi intră în subconştient şi de acolo, ca un cariu perfid, cuibărit în mobile de lemn, „lucrează”.
Însă, de multe ori, şi dacă alegi să te protejezi de agresivitatea mercantilă, vigilenţa comercianţilor se strecoară în viaţa ta pe căi nebănuite. Desigur, putem considera dialogul de mai jos ca fiind fictiv, dar asta n-ar păcăli pe nimeni:
- Alo? Doamna X-ulescu?
Vocea profesionistă de agent de vânzări declanşează automat şi fără greş întrebarea:
- Ce doriţi să-mi vindeţi?
Deconspirarea surprinde, la capătul celălalt al telefonului fără fir, ca un duş rece, determinănd un comportament mascat:
- Vai, doamnă, dar se poate? De ce mă jigniţi? Eu vreau numai să vă spun... La mulţi ani de ziua dvs.!
Luând răspunsul ca pe o evidentă subestimare a inteligenţei personale, replica nu poate fi decât de genul:
- Domnule, fii serios, de ziua mea nu mă complimentez (era cât pe-aci să spun că nu mă pupăcesc) cu străinii, din principiu. Dumneata vrei doar să-mi vinzi ceva, dar pe mine nu-mă-in-te-re-sea-ză! I-o retezi scurt şi apăsat lupului cu blană de oaie.
Mare o fi fost dezamăgirea salariatului de la „Hop-ţop” care stătuse cu ochii pe ceas din zorii zilei, estimase înfrigurat orarul de trezire în zi aniversară şi îşi pregătise emoţionat vocea politicos-profesională care să mascheze abil intenţiile mercantile. Cum să-i retezi, scurt pe doi, orice elan? Cum să nu-i asculţi textul recitat robotic, despre beneficiile tigăilor teflonate, de ultimă generaţie, despre reducerile făcute special pentru tine, cel sărbătorit?
Şi, în general, cum să faci ţăndări „vrăjeala” strategiilor de vânzare?
Cum să nu-ţi placă, de exemplu, delicatesa la cutie, cu poza cadaveric-îngheţată a unui patruped guiţător? (Ieahh!)
Cum să nu crezi că un anume suc este făcut din fructe care se coc şi iarna, în poiana firmei?
Cum să nu fii convins că, ceea ce pui pe felia de pâine este sănătate curată, mai ales când ţi-o garantează, folosindu-se de propriul copil, o performeră de nota 10?
Cum să nu crezi că ai şansa la o viaţă fără de moarte şi tinereţe veşnică, mai ales când o farmacie îşi face reclamă obsedant şi sâcâitor, cu prestaţia unor actori de primă mână, care „semnează condica” zilnic pe acolo, cerând pe note muzicale „o doză de... ceva”?
Cum să nu te convingă o reclamă a unora care fac steaguri, sub deviza (greu de reprodus, dar necesară pentru exemplificare) „Nouă ni se fâlfâie”?! Cum adică să spui că ofensează bunul simţ, limba română şi chiar potenţialul client? Cum să bănuieşti că autorii reclamei nu ştiu ce înseamnă, de fapt, expresia (adică „Puţin ne pasă” sau „Ne doare în cot”, ca să fim foarte, foarte eleganţi în exprimare)? Oare drapelul naţional este exclus de la producţie, în favoarea steagului pirateresc ce ar justifica golănismul?
Cum să nu apreciezi talentul inegalabil al unei actriţe care „vinde” detergent autohton de vreun deceniu? Cum ai putea să spui că n-o poţi asocia altui rol, oricât ţi-ai stoarce mintea?
Cum să nu te bucuri că o şcoală sanitară de la noi pregăteşte tinerii să aibă „O carieră pentru sănătatea Europei”, pe banii şi cu sacrificiile unei ţărişoare din ce în ce mai suferinde?
Cum să nu te bucuri de călătoria cu un autobuz expres care, pe banii tăi de cartelă (şi nu puţini) îţi asigură „entertainementul” cu reclame care se succed obsesiv şi înnebunitor, după principiul picăturii chinezeşti? Condiţia de captiv nu este, de fapt, extensibilă şi valabilă pentru lumea în care trăim?
N-aş putea spune că detest în general reclamele. Bine gândite, inteligente, surprinzătoare, oneste (atât cât se poate...), ele ne opresc din mers, ne amuză, ne pun pe gânduri uneori (rareori, de fapt), aprind scânteia ideii şi a creativităţii, fără a urmări să mascheze vulpoiul în blană de căţel.
Apreciez spiritul unora dintre ele, hazul şi bunul lor simţ. De exemplu, o farmacie ne lămureşte că nu medicamentele cu toptanul sunt soluţia, când, de fapt, te îmbolnăveşti pentru că pur şi simplu ai uitat să fii... fericit. Sau reclama pe tema „Bio”, reparatorie la adresa demnităţii românului care, sătul să lucreze pentru alţii, îi pune pe aceştia la muncă (în ipostaza de turişti) în nou înfiinţata sa pensiune, cu isteţime antreprenorială. Sau cea în care gospodina întreabă, cu indignare patriotică: „Un străin să mă învețe cum să fac eu curățenie la mine acasă?!”
Într-o lume în care reclama este obraznică de-a dreptul, unii, cu onestitate şi... eficienţă, îşi oferă serviciile pur şi simplu, persiflând impostura. Nu pot să nu dau aici exemplul micului dar frumosului patinoar din Herăstrău care, fără a dori să pară ce nu este, îşi informa, iarna trecută, cu sinceritate, umor şi subtext educativ clienţii: „Nu avem Wi-Fi. Vorbiţi între voi!”
Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu