(Pentru cel ce a fost, Ing. Bălănescu Valentin)
Mă întorc în timp, după inevitabilul ce s-a produs,
Îmi vine în minte familia îndoliată, golul lăsat acasă,
Plecat în rândul drepților, ce nu există,
Fără întoarcere, griji, sub țărâna care apasă,
Îndurând durerea pe care lumea nu o simte,
După noaptea în care pe noi ne-ai părăsit,
Pentru înfăptuirile, zăbovind în lumea asta,
Te pomenim, în pace Dumnezeu să te odihnească,
Rămâne gloatei trecătoare, înscrisul pe crucea purtată,
Liniuța vieții ce ne însoțește, după ce în altă lume trecem,
Inert și rece, de preocupări fără păsare,
Sub întunecații nouri, pe mormanu-ți, mai pâlpâie o lumânare,
La căpătâi înlăcrimată, o doamnă în negru cernită,
Cu plânsul tuturora, de soț nu-i auzită,
În liniștea-nnegrită, vântul lumânarea o stinge,
Tristă și obosită, doamna de un fior rece-i cuprinsă,
Care de-o vreme, și acasă în somn, mereu
s-arată,
Ca un demon, prevestind familia îndurerată,
Precum a fost, n-o să mai fie niciodată,
Lumii ce-i pasă, din cât trudim în această viață,
Luâm cu noi în custodie, ce trebuie pentru vecie,
Doar patru scânduri, din a noastră meserie.
ing. Cauni Mihaiu
coleg de grupă,
Otopeni 15 iunie 2014