Între Cel de Sus şi… cei de sus, ca de la cer la pământ: nicio legatură!
Mărunţii parveniţi multiplicaţi haotic îşi joacă şi ei rolul de circumstanţă, în fracţiunile de secundă ale istoriei. Figuranţi egocentrici şi aroganţi, poartă zilnic, până la ferfeniţire, tricoul pe care scrie lăbărţat şi fosforescent: „Azi sunt întors pe dos. Nu mă scoate din fire!”, ciugulind pe nerăsuflate firimiturile la care le-au dat dreptul cei mulţi.
Importanţi, sunt eroii unei poveşti în care Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Spânul îşi trăiesc laolaltă, într-o caricatură colectivă, flashul lipsit de glorie şi de garanţii al notorietăţii.
Le-a crescut considerabil stima de sine, bocancul cu două numere, circumferinţa taliei şi a cefei, astfel că nu le mai e pe măsură căsuţa de la periferie, ci conacul, nu cada, ci piscina, nu maşina, ci ditamai tancul, nu cartierul, ci metropola. Parcă se bat lupii la gura lor şi (Doamne păzeşte!) au pact cu „cel de pe comoară”. Pe măsura apetitului, li se îngraşă porcul cât hipopotamul, iepurii cât cangurii, curcanul cât struţul, păstrăvii cât rechinii, iar gogoaşa li se dospeşte cât anvelopa de TIR. Şi tot nu pare de ajuns. Când e de înfulecat, lingura e polonic, farfuria-cazan, cât despre setea de avuţie, nici stacana cât butoiul nu o potoleşte!
Absolviţi de orice vină, trăiesc pe picior mare, nu pentru că ar vrea, ci pentru că „aşa e scrisă povestea” şi doar se ştie: „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Ei ar face mai mult şi pentru „cei de jos”, dar nu depinde de ei. E treaba …Celui de Sus! Conform versetului: „Facă-se voia Ta…”
N-a înmulţit El peştii şi n-a făcut El din apă vin? Să-i hrănească El, pe cei mulți, să le ostoiască setea, să-i mângâie blajin pe creştete, să le pună busuioc sub pernă, să le mâne peştii în năvoade, să le pună noroi sfinţit pe ochi, să le oblojească rănile, să le panseze grijuliu sufletele, să-i umple generos de talanţi, să-i ungă cu mir pe frunte, să-i ia sub aripile Lui ocrotitoare, să-i țină în braţe ca să nu-şi lovească picioarele de pietre, să le dea pâinea cea de toate zilele, să le ierte toate greşelile, să-i pască în păşuni verzi, să-i ducă la ape de odihnă, să le întindă consolator masa în faţa protivnicilor şi să le trimita El îngeri apărători... Ce, ei să le facă pe toate? Astea şi multe altele sunt treburile Celui de Sus! Ei… sunt slabi şi neajutoraţi. Nu-i de ajuns că, la 4-5 ani, le dau poze cu autograf, găleţi şi galoşi? Că le mai strecoară, aşa, de la ei, cum pot, un salam, o Eugenie? (Obrazul subţire …şi fotoliul moale…cu cheltuială se ţin.) Asta e: nu toţi se nasc cu tichia pe cap şi în perne de mătase.
Şi pentru ce? O nimica toată, un vot acolo, un efort de nimic, pentru sacrificiile muncii neobosite acolo…sus. Că nu-i floare la ureche sau crin între viorele să veghezi destinele celor mulţi, să fii „în linia întâi”, în locul unde se alege neghina de grâu, se aprinde butoiul cu pulbere,nu-i de ici de colo să ai într-o mână cumpănă, sabia dreptăţii în cealaltă şi ochii legaţi, pe deasupra!
În timp ce restul, mulţi şi mărunţi, umblă doar cu jalba în proţap, n-au nici mâţă în casă, doar o gură cât o şură. Ba le plouă, ba le ninge, nimic nu le convine, doar să „ponteze” pe mâna altora. Asta e soarta: aşteaptă, murgule, să paşti iarbă verde, că şi vrabia mălai visează şi n-are decât să viseze sănătoasă !
Dar până una-alta, noi să ne rugăm Celui de Sus să ne apere, cu mila şi îndurarea Sa nesfârşită… de cei de sus!
Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu