Imediat după naștere, bebelușul trăiește o stare de neputință, de dependență totală față de mama sa și față de mediul înconjurător uman fără de care nu poate supraviețui. El nu își poate satisface singur nevoile fiziologice și nu poate tolera fără ajutorul persoanelor din jurul său stările de tensiune internă prin care trece, la fel cum nu poate tolera nici prea multe excitații care provin din exterior. Pentru a se proteja de stimulii interni și externi care îl invadează, nou născutul petrece foarte mult timp în starea de somn, iar mama intuitiv are grijă să îi ofere un mediu cât mai apropiat de cel intrauterin. Stările de trezie sunt scurte, instabile, declanșate de tensiunea pe care o provoacă de exemplu foamea. Satisfacerea nevoii, prin urmare scăderea tensiunii, aduce din nou somnul.
Unii bebeluși, în special cei prematuri, sunt mai sensibili și reacționează foarte ușor la stimuli (zgomote, lumină, atingeri), obișnuindu-se greu cu aceștia, prin urmare ei au nevoie de un mediu care să le ofere o protecție suplimentară. În astfel de cazuri, mama trebuie să amenajeze un spațiu care să îl ferească pe bebelușul sensibil de stimulări prea multe sau prea intense, reducând lumina, zgomotele, manipulând delicat corpul nou-născutului. Dacă mama nu realizează acest filtru de excitații, bebelușul poate avea un plâns agitat, greu de consolat, tocmai pentru a descărca tensiunea acumulată.
In general, plânsul bebelușului antrenează părinții, îi face să devină alerți, atenți și îi ajută să caute motivele de disconfort și soluțiile pentru a-l calma. Plânsul unui nou-născut este foarte greu de suportat și adesea îi neliniștește pe părinți, care căutând și încercând diverse manevre de calmare a copilului, nu fac decât să îl suprastimuleze creând astfel un cerc vicios. Sunt câteva întrebări pe care adultul care îngrijește copilul trebuie să și le pună pentru a afla care este cauza plânsului, și prin urmare câțiva pași de urmat pentru a-l liniști: Îi este foame, e cazul să fie hrănit? A obosit și are nevoie să adoarmă? Îl supără ceva, s-a udat, este prea cald in cameră? Este plictisit și are nevoie de stimulare, de comunicare? Îl doare ceva și trebuie alinat? Este prea obosit și trebuie să descarce tensiunea acumulată pe parcursul întregii zile? Această ultimă situație descrie așa numitele “colici”, și anume plânsul care apare în perioada de sfârșit a unei zile obișnuite, în care copilul a întâlnit vrând nevrând fel de fel de stimuli (oameni, mașini, zgomote, voci, lumini, sunete, culori, senzația de foame, mirosuri), aproape toate noi și obositoare pentru sistemul nervos încă insuficient dezvoltat al bebelușului. Dacă prin nicio modalitate obișnuită de liniștire (atingere, mangâiere, cântat, legănat), bebelușul nu reușește să se calmeze, părinții pot încerca să îl lase 3-4 minute să plângă în pătuțul lui sau undeva unde este în siguranță, știind că acest lucru îl poate ajuta să se reorganizeze și să se destindă ulterior. Aproape toți bebelușii între 2-3 luni plâng seara din cauza oboselii, dar sunt puțini aceia care chiar au tulburări gastrointenstinale și plâng din cauza durerilor de burtă, iar aceste situații trebuie abordate și rezolvate cu ajutorul medicului pediatru.
Foarte importantă în această perioadă este reglarea ciclurilor somn-veghe, foame-sațietate, prin introducerea unui ritm, în condițiile în care acest ritm implică reapariția la timp a mamei sau a unei persoane de îngrijire (tată, bunică, bonă), permițând anticiparea experiențelor, ceea ce conferă bebelușului un sentiment de continuitate. Tensiunea care apare odată cu foamea poate dezorganiza bebelușul și îl poate plonja într-o stare greu de suportat pe care o va exprima, exterioriza cu ajutorul mișcării/motricității și a plânsului. Felul în care mama îl va ține în brațe, îl va susține, îl va privi, cuvintele pe care ea i le va spune, toate acestea îi vor diminua teama calmând bebelușul. Astfel, mama transformă această experiență inițial destructurantă într-una de integrare, ceea ce va face ca el să se simtă bine, unificat. Mulți copii se opresc din supt pentru a-și privi mama, pentru a-i zâmbi și a aștepta să i se zâmbească, cu alte cuvinte, experiența de comunicare este la fel de importantă ca cea de hrănire. Acest dialog timpuriu în care ochii copilului întâlnesc privirea mamei, iar bebelușul se oglindește pe sine în privirea ei, reprezintă nucleul din care pornește sentimentul de autoapreciere pe care se vor putea clădi ulterior diverse abilități și competențe. În acest schimb, pe de o parte copilul se urmărește pe sine în ochii mamei, iar pe de altă parte el urmărește reacțiile, intențiile și dorințele acesteia în ceea ce-l privește, cât de receptivă și cât de disponibilă este.
Organizarea relației primare este favorizată de starea psihică specială în care se află mama imediat după naștere, stare care o face să fie foarte sensibilă la semnalele pe care copilul i le transmite, să se adapteaze într-un mod cu totul special la nevoile acestuia.
Ulterior, dialogul mamă-copil devine mai consistent, apare o schimbare în comportamentul bebelușului, și anume acesta începe să prezinte o căutare activă a interacțiunilor sociale, precum și o capacitate mai mare de autoreglare. Dacă experiențele de conținere, de calmare au fost realizate într-o manieră ritmică și suficient de previzibilă, bebelușul va putea anticipa modelul acestui tip de relație. În toată această perioadă se dezvoltă modalități de comunicare între mamă și copil care vor deveni fundația funcționării psihologice.
Având o capacitate de percepție crescută, copilul începe să sesizeze că experiențele de satisfacere și de plăcere depind de o sursă, de ceva ce este în afara lui, care aparține altcuiva. Când experiența și gradul de dezvoltare permit copilului să conțină tensiunea internă și să o stăpânească, când e capabil să aștepte cu încredere satisfacerea nevoilor sale, se poate vorbi de începuturile procesului de separare față de mama sa.
Pe parcursul dezvoltării sale, sarcina copilului va fi una în dublu sens, pe de o parte de a crea o legătură cu mama sa, și pe de altă parte de a se diferenția de aceasta, ambele mișcări realizându-se treptat, în pași mici, într-un fel de ˝ajustare reciprocă˝ între cei doi parteneri.
Odată cu creșterea bebelușului apar din ce în ce mai multe experiențe frustrante, în care mama alege să nu se mai adapteze la fel de bine ca înainte nevoilor lui, îl lasă mai mult să aștepte, pune limite, nu îi satisface toate dorințele cu scopul de a-l ajuta să învețe să se descurce și să facă față diverselor presiuni inerente oricărei existențe.
Mădălina Lincă
Psiholog principal - psihoterapeut
Psiholog clinician specialist