Priveşte peste umăr! Câţi ani ai lăsat în urma ta? Priveşte în oglindă! Câte cicatrici ţi-au lăsat anii?
Cum ai ajuns aici? Nici nu ştii să răspunzi la întrebarea aceasta! Şi ce! Oricum nu te întreabă nimeni. Nici chiar tu! Sau, poate… că da?!
Cicatricile apar cu ajutorul tău. Tu participi la mutilarea vieţii care ţi-a fost dăruită. Cum aşa ceva?, îmi vei răspunde vehement! Iată câteva exemple:
Este vineri, ora 18.30! Ai stat peste program toată săptămâna, eşti obosit, capul îţi este greu, ideile vin din ce în ce mai rar, nu mai ai nici energie pentru a citi email-urile care tooot curg. Singurul lucru la care te gândeşti este să pleci acasă şi, măcar pentru week-end, să fii alături de familia ta. Să te joci cu copiii, să mâncaţi împreună, să mergeţi în parc, să vă vină prieteni, să vorbiţi şi altceva decât task-uri, task-uri şi task-uri. Pe uşa biroului, îşi bagă capul şeful şi spune zâmbind: „Iar a intervenit ceva urgent. Numai pe tine mă pot bizui. Te rog să vii mâine, pe la nouă, aşa. Hai că o scoatem noi la capăt şi pe asta!” Ce faci?
În faţa ta ai un coleg care te deranjează cu telefoanele personale interminabile. Nu te poţi concentra la treburile tale. Ai vorbit cu el. Nu s-a schimbat nimic. Ce faci?
Copilul îţi stă în faţa calculatorului ore şi ore în şir. Nu se odihneşte şi nu învaţă suficient. Vorbeşti cu el ca şi cu un perete. Ce faci?
Prietena ta vrea să vii cu ea la cumpărături. Ţie îţi displace total să faci asta. Nu-i spui. Te gândeşti că o superi. Ce faci?
Ai o mulţime de idei şi soluţii pentru ca să eficientizezi munca echipei. La şedinţe, taci. Te consideri mic şi neimportant. Situaţiile neplăcute din birou, devin grave. Ce faci?
Conduci o echipă în care „personalitatea” fiecărui coleg te obligă să te ocupi de aplanarea situaţiilor conflictuale, în dauna activităţilor pentru atingerea obiectivelor. Ce faci?
Munceşti continuu, însă nimeni din companie nu-ţi ştie efortul, nici măcar numele. Ce faci?
Îţi este ruşine să ceri, nu numai ce-ţi doreşti ci, chiar şi ce meriţi să ai. Când îţi cumperi un lucruşor, te simţi vinovat că nu ai folosit banii pentru familie. Nu spui tipului de la administrativ că i-ai auzit toate poantele de cel puţin două ori şi continui să râzi prosteşte. Te gândeşti că îl jigneşti pe portar dacă îi zici, a n-a oară, că te cheamă Alex nu altfel. Îţi este jenă să-i spui prietenei tale că vorbeşte prea mult, că ai vrea, ca atunci când ieşiţi, să mergeţi cu bicicleta, nu numai într-o cafenea, la o vorbă.
Ruşine, jenă, frică, tensiune, regrete, timp pierdut, neîncredere în sine, delăsare, anxietate. Cicatrici!
Poţi să rămâi aşa, mereu făcând pe plac celorlalţi, răspunzând instantaneu cerinţelor altora, uitând de obiectivele şi sentimentele tale, fiind retras şi nereuşind vreodată să faci ca lucrurile să se întâmple CUM VREI TU, sau poţi să conştientizezi că şi tu bine-meriţi.
Începe să vezi lumea în următoarea perspectivă: respect pentru mine şi respect pentru cei din jur.
Desigur, totul porneşte de la stima de sine, de la modul în care tu îţi înţelegi drepturile de fiinţă umană şi hotărăşti să acţionezi pentru aplicarea lor. Cei mai mulţi dintre noi, considerăm că a ne exprima emoţiile negative faţă de o persoană, înseamnă lipsă de bună creştere sau riscul de a fi respinşi. Nu vorbim în cadrul unei şedinţe, pentru că ne este frică de a fi criticaţi şi de a părea mai puţin inteligenţi. Nu refuzăm sarcinile date de alţii, chiar dacă ne supraîncarcă şi ne stresează, pentru a nu fi percepuţi drept colegi răi. Ne este ruşine să cerem ceva pentru noi: un fel de mâncare de care ne este poftă, de la soţie… soţului, să ne însoţească la teatru… şefului, să ne mărească salariul sau să ne dea o zi liberă. Începem conversaţia noastră cu: „Nu vă supăraţi, îmi cer mii de scuze că vă deranjez, domnule doctor. Am o programare la dumneavoastră. Îmi permiteţi să intru?”. Bineînţeles că însoţim cuvintele de o aplecare a corpului, de o mână pusă pe coşul pieptului şi de o privire vinovată şi cerşetoare.
Toţi ceilalţi sunt mai valoroşi decât tine? Emoţiile şi sentimentele celorlalţi sunt mai importante decât ale tale?
Toţi avem aceleaşi drepturi, dobândite în secunda în care ne-am născut:
- Dreptul de a fi trataţi cu demnitate şi respect
- Dreptul de a refuza o cerere fără a avea sentimentul de vinovăţie
- Dreptul de a alege experienţele prin care vrem să trecem
- Dreptul de a ne exprima sentimentele şi emoţiile
- Dreptul de a nu da un răspuns urgent ci de a ne gândi dacă să acţionăm sau nu într-un anumit fel
- Dreptul de a ne răzgândi în legătură cu o opinie sau o acţiune
- Dreptul de a acţiona spre binele nostru
- Dreptul de a cere ce ne dorim
- Dreptul de a face mai puţin decât ne permite starea fizică sau intelectuală
- Dreptul de a trăi aşa cum ne dictează inima şi mintea
- Dreptul de a decide ce să facem cu corpul nostru
- Dreptul de a greşi, de a nu şti, de a nu fi perfecţi
- Dreptul de a învăţa din propriile greşeli
- Dreptul de a ne supăra şi de a reacţiona aşa cum ne dictează emoţiile
- Dreptul de a nu face nimic
- Dreptul de a fi exact aşa cum decidem noi să fim
Să lăsăm frica de a fi judecaţi de alţii deoparte şi să ne trăim viaţa aşa cum visăm când nimeni nu ne vede şi nu ne aude.
Suntem egali.
Atâta timp cât comportamentul nostru nu jigneşte, răneşte, umileşte, hărţuieşte, subjuga, șantajează, foloseşte pe cei din jur, putem pretinde reciprocitate. Jacques Salome spunea: „Ai grijă de tine în fiecare zi. Eşti unic şi extraordinar, chiar dacă ai uitat.”
Vei avea un brad de Crăciun! Îţi propun o nouă decoraţiune!
Pe cartoane colorate vesel, scrie-ţi drepturile. Cele citite acum şi altele noi, numai ale tale. Pe fiecare cartonaş, scrie frumos, caligrafic, câte un drept. Împodobeşte bradul cu grijă, simţind că trăieşti aşa cum ai notat. Va fi cadoul tău de Crăciun.
Sigur, văzându-l, toţi vor spune: vrem şi noi. Ajută-i să-şi orneze propriul lor brad.
Text: Monica Bărbulescu