Prinși în traficul sufocant al vieții cotidiene, când una spunem și alta facem, cum ne-am putea pretinde modele pozitive pentru copiii noștri? Sub masca dublei identități, nici noi nu știm cine mai suntem cu adevărat. Dubla măsură ne complică și ne tulbură existența. Cum ar putea fi altfel, când avem în buzunar busola noastră de rezervă, despre care, contrafăcută, știm prea bine că nu arată nordul corect! Ca Ianus cel cu două fețe, trăim în duplicitate, intrigați de fețele duble ale semenilor și mirați peste poate de fețișoarele duble ale copiilor noștri. Cu cine oare or semăna?...
Ne-am construit lumea ca o rețea de drumuri cu trafic intens, agitat și zgomotos, cu șoferi și pietoni, cu intersecții, pasarele, bariere, semafoare, indicatoare, un sistem bine reglementat și unanim cunoscut, teoretic. Dar, din păcate, dublat primejdios de… legea bunului plac, în care așii sunt trișorii.
Deși este vitală asigurarea că toți partenerii „de trafic” respectă regulile, deci reciprocitatea de a oferi încredere și în egală măsură de a primi, pe noi bunul plac ne pune sub semnul hazardului și al „milei Domnului”, ceea ce, considerat normalitate, ne distruge la propriu imunitatea și ne pune viitorul sub semnul întrebării.
Așteptându-ne ca oricine să încalce, în orice moment, orice regulă, trăim nesiguranța fiecărei secunde, în lumea noastră în care guvernează competiția neloială și principiul cinic „Se salvează cine poate”, în care îi aruncăm, prin modelul personal, pe cei pe care ar trebui să-i creștem, să-i ocrotim și să-i educăm onest. Uităm adesea că martorii nostri cei mai importanți sunt copiii: în mașina celui care trece pe roșu ,a celui care ucide inconștient, ca și de mâna celui care devine victimă. E un generalizat „daltonism etic” în care verdele și roșul se confundă: ceea ce este permis cu ceea ce este interzis.
Nu putem să nu amintim aici o întâmplare având ca protagonist un compatriot aflat în trecere printr-o țară europeană. Admonestat fiind pentru că a traversat pe roșu, cel în cauză a replicat cu(justificată s-ar spune pe la noi) mirare: Bine, dar nu venea nicio mașină, ba chiar șoseaua era absolut liberă! Desigur, i s-ar fi spus omului nostru în mirare, dar legea e lege, iar dumneavoastră vă dovediți o persoană care încalcă regulile după bunul plac și o mai puteți face oricând, în orice împrejurare, deci nu puteți fi de încredere. Și, dacă omul a înțeles în cele din urmă lecția unei lumi care funcționează altfel, adică normal, de ce n-am putea, în același fel, să o înțelegem fiecare? Cât de lung poate fi pentru noi drumul de la constrângerea legii la fireasca și simpla constrângere a propriei conștiințe? Cum legea e menită să îi apere pe oameni, cel care o ignoră disprețuiește chiar oamenii. Și să nu ne facem iluzii că acest dispreț face vreo diferență în favoarea noastră!
Cu sau fără voie, gestul, fapta, cuvântul, privirea, atitudinea, acțiunea sau reacția devin mesaje ușor de captat și imposibil de șters. Și, de câte ori, în fața copiilor noștri, vorbele și faptele nu ni se potrivesc întocmai „ca nuca în perete”! Ceva de genul „Eu trec pe roșu, dar tu, că ești mic, trebuie să treci doar pe verde!” nu poate decât să perpetueze o lume schizoidă. E un alt mod de a spune „Pentru mine, 2+2=5 sau 7, depinde, dar pentru tine, bagă bine de seamă, pentru tine, fără discuție, 2+2=4!” Astfel că o banală operație aritmetică devine, pentru copil, un prilej de subterfugii greu, dacă nu imposibil de înțeles, dar atât de simplu de preluat ca atare în comportamentul echivoc de adult.
O, și câte asemenea mesaje trimitem în „traficul” agitatei noastre vieți de fiecare zi, nu doar așa, în treacăt, accidental sau între patru ochi, ci sistematic, prin judecăți și prejudecăți, mere frumos lustruite, dar otrăvite, ca în poveste, pe taraba unei societăți care, mama bună cândva, a luat chip de vrăjitoare!
Toate semafoarele clipesc viclean pe roșu și spun: „Hai, treci! Vezi…? Toți fac la fel. Nu fi fraier! Doar fricoșii respectă regulile, dar ele există doar pentru a fi încălcate! Numai descurcăreții au drum cu prioritate!” Iar copiii noștri uită povestea, cu dreapta ei morală a binelui și răului, într-o realitate pe care adulții o fac peste măsură de încâlcită etic. Cine e cine?
Și noi, oameni în toată firea, de partea cui ne așezăm, uitând că orice-ar fi, cu orice preț, „piticii” trebuie lăsați să țină întotdeauna, fără false dileme, cu tot sufletul și imaculată conștiință, cu Albă-ca-Zăpada?
Text: Prof. Ioana Luminița Ungureanu