Deseori se face o confuzie mai mult ori mai puțin voită între regionalizare și descentralizare, de fapt între principiul creștin-democrat de inspirație germană al subsidiarității și principiul liberal al descentralizării. Subsidiaritatea desemnează de fapt o formulă de ierarhizare socio-politică ce constă în diseminarea unui întreg într-o structură piramidală de organisme politice autonome unele de celelalte și coordonate printr-un mecanism comun construcției statului de tip federal. Pe de altă parte descentralizarea nu are atât un caracter politic, cât mai degrabă unul de ordin socio-economic ce permite entităților administrative locale (județ, municipiu, oraș, comună) să-și gestioneze resursele proprii și să-și gândească propriile proiecte de dezvoltare autonom de ingerințele centraliste, descentralizarea fiind necesară în domenii precum politicile locale de taxe și impozite, alcătuirea și administrarea bugetelor locale, strategiile de investiții ale consiliilor locale și județene, organizarea și amenajarea teritorială a satelor, orașelor, județelor etc.
România este o țară care astăzi are nevoie de o reală descentralizare administrativă la nivel local, acolo unde cetățeanul ajunge cel mai repede și unde problemele sale găsesc primul răspuns, la primărie mai ales și în unele cazuri la consiliul județean. Județul, cu sens medieval de „loc de judecată” și avându-și denumirea corelată cu cea de „jude”, veche căpetenie românească ce înainte de întemeierea Țărilor Române își exercita autoritatea administrativă și judiciară într-un areal restrâns ce corespundea parțial actualelor județe și care grupa zeci de așezări românești în funcție de mai ales văile râurilor, dar și după codrii și șiruri de munți, este entitatea administrativ-teritorială tradițională și strămoșească a românilor. Județele, unele în forme apropiate de cele de astăzi, funcționau în Țara Românească încă din sec. XIII-XIV, iar primul document oficial care atestă un județ românesc este de la anul 1385. Singura perioadă în care județele nu au funcționat în istoria românilor a fost între anii 1948-1968, când sub presiunea modelului sovietic impus de ruși județele au fost desființate și teritoriul României a fost împărțit în raioane și regiuni.
Trebuie spus că regiunea nu este o formă de descentralizare a teritoriului și a puterii politico-administrative, ci este cu totul altceva, este preambulul erijării unor forme de putere cu caracter de-a dreptul „feudalˮ și având ca finalitate federalizarea țării. Regionalizarea, este un proces prin care statul central predă o parte de puteri, dar alături de autoritățile locale, către o entitate bizară, creată artificial, care vine să concureze autoritatea legitimă a statului. Așadar crearea regiunilor are ca efect slăbirea iremediabilă a statului român, dar și știrbirea autorității primăriilor și consiliilor județene, care capătă în regiune un nou intermediar în relația lor cu statul central. Actualele euroregiuni, trasate relativ eronat în multe cazuri, ar trebui activate prin formule de cooperare integrată inter-comunitară în contextul politicii de coeziune promovată de UE, în scopul asigurării unei dezvoltări mai raționale și rapide și mai echilibrat compartimentate a diverselor regiuni ale țării. Astfel, prin acest model care nu va necesita „consilii regionale” și mai ales „președinți regionali” care să ajungă pe punctul de a șantaja și chiar controla președintele național ori pe primul ministru, se pot rezolva și chestiunile ce țin de atragerea de fonduri europene și nu numai, cât și vechea problemă a decalajelor de dezvoltare existente la nivel național între diversele județe, orașe, comune. Regionalizarea poate arunca România într-o politică de tip feudal în care președintele statului e concurat de „președinții regionali” cât și îi poate pune pe români în fața apariției unui al treilea palier de putere publică, între local și național, palierul regional.
Adevăratele urgențe ale României de acum sunt de ordin economic și apoi social, nicidecum această inițiativă perfidă ce deschide drumul federalizării și fragmentării României în numele unor himere impuse cu forța ori prin trădare de diverse centre de putere externă. România nu are o cultură și o tradiție a federalismului precum se întâmplă în state ca Germania ori Statele Unite, România a fost construită pe o viziune ce leagă comunitatea locală de județ, iar județele alcătuiesc un stat național, unitar, indivizibil și suveran. State cu format național similar cu al României sunt Franța, împărțită în departamente, ori Marea Britanie, împărțită în comitate. Apoi un fapt important va fi haosul administrativ și legislativ generat de această măsură, regionalizarea va necesita costuri substanțiale de la buget care vor fi suportate tot de cetățean, iar un alt rezultat ar fi creșterea și extinderea birocrației. Regionalizarea nu va apropia cetățeanul de decizia politică, poate doar cel mult îl va îndepărta de decizie, în momentul în care va afla că pentru diverse chestiuni administrative nu va mai merge la primărie ori la o autoritate județeană, ci va parcurge câteva sute de kilometri până în „capitala regională”. Regionalizarea, așadar, poate fi un factor important care să agraveze blocajul administrativ de care se vorbește de ani buni la noi în țară. Nimeni nu are nevoie de apariția unei birocrații costisitoare și nefamiliare pentru omul de rând, și care colac peste pupăză să vină la dublajul ori concurența guvernului național!
Apoi pe termen mediu și lung consecințele pot fi extrem de grave în ceea ce înseamnă federalizarea și pierderea treptate a unității teritoriale a României. Se vorbește de ceva timp cum că actuala Uniune Europeană nu dorește state naționale puternice și că ar prefera o rețea de orașe și euroregiuni ancorate în 1-2-3 state după caz, care să fie gestionate în chip federal de la Bruxelles. Să fie oare acesta motivul ascuns? Nu știm. Cert e că inițiativa regionalizării României este una pripită, inoportună și lipsită de temei credibil. Ca să nu mai spun că această potențială regionalizare a României deschide o întreagă cutie a Pandorei din care vor răsări încă din start pretențiile obraznice și ilegitime ale autonomiștilor unguri ce ar dori reconstituirea acelei Regiuni Autonome Maghiare, impuse de sovietici la 1948 și desființată după 20 de ani, o dată cu revenirea României la sistemului administrativ-teritorial tradițional.
Ca o concluzie, lucrurile mi se par simple: NU regionalizării României!
Text: Gheorghe Andrei Daniel