În fiecare an la 15 Ianuarie ne amintim de cel pentru care epitetele limbii românești sunt prea puține și-și pot pierde sensul. Mihai Eminescu este omul cu care românii au reînvățat ceea ce înseamnă a fi o cultură cu adevărat mare și ceea ce înseamnă a respira aerul spiritului creator universal. Acel „Geistˮ, acel Spirit ce mută munții din loc de care amintea Hegel a luat pe pământul românesc numele și forma lui Mihai Eminescu. Inspirat deopotrivă de folclorul românesc și de acea mistică a voinței comună lui Arthur Schopenhauer, inspirat depotrivă de buddhism și de creștinismul ortodox altoit pe fundamente geto-dacice, geometric și visător, contemplativ și proactiv, romantic și realist, Eminescu întregește în aventura sa literară sinteză unui secol întreg de cultură și gândire mondială. La 1867, Titu Maiorescu vorbea de o nouă direcție în literatura și în creația românească, această direcție nouă, autentică și universal valabilă din punct de vedere stilistic și estetic avea să fie dată de personalități precum Eminescu, poetul național fiind astfel un deschizător de drumuri în cultura și în mentalul acestui popor.
Deseori s-a vorbit în termeni mai curând contradictorii pe marginea destinului, suferințelor, trăirilor și creației acestui mare poet care a avut permanent în sine și în viziunea sa lirică și epică suflarea genialității și aspirația cosmică. Eminescu a așezat cultura românească pe cea mai înaltă constelație de pe bolta cerească și a știut întotdeauna că dincolo de viața sa stă nemurirea unui neam, iar această nepieire stă în misiunea unui spirit ca al său. Cu lumini și umbre, cu suișuri și coborâșuri, Mihai Eminescu a desenat portretul unui veritabil apostol laic al unei națiuni ce la acea dată căuta să își reafirme identitatea sa culturală și istorică.
Eminescu, zis înainte de întâlnirea cu Maiorescu, Eminovici, nume slavizat în decursul generațiilor, dar originar dintr-o veche rădăcină românească din Țara Făgărașului, a fost una din cele mai mare conștiințe critice ale vremii sale. Mereu în avangarda disputelor ideologice și morale ale vremii sale, apropiat de alte mari spirite creatoare precum Ion Creangă, I.L. Caragiale ori Ioan Slavici, membru al mișcării culturale ieșene „Junimea” alături de Maiorescu, Carp, Pogor ori Negruzzi, Eminescu a fost una din principalele figuri ale conservatorismului românesc din secolul XIX. Redactor la ziarul „Timpul”, ziar apropiat de Partidul Conservator, poetul își va afirma un spirit critic de o factură analitică și logică cum rar vom mai putea găsi în presa românească. Întotdeauna critica sa a fost concentrată pe lipsa de morală din viața publică românească și pe deriva societății de la valorile solide pe care se fundamentează o civilizație puternică. Criticismul său deseori poate părea dur, prea acid, discriminatoriu chiar, însă în spatele metaforelor sale puternice se ascunde adevărul ocultat ,în spatele limbajului său sarcastic se ascunde uriașa sa forță de a fi cinstit și de a îndeplini suprema condiție a omului de bun-simț: îndrăzneala de a privi realitatea în ochi și de a spune adevărul gol-goluț dincolo de conformism, conveniențe și ipocrizii ieftine! Mihai Eminescu a avut curaj, iar curajul său este dovadă cea mai pură a curățeniei sale sufletești. Gazetarul Eminescu a demascat deseori corupția, diletantismul, prostia cronică, șmecheria de tip fanariot care nu ține de ieri de azi și, mai presus de orice, trădarea de țară și lipsa de patriotism. Eminescu a fost un mare patriot și un bun român ce și-a exprimat constant trăirile sale intense cu caracter național într-un mod pe care cenzura și politicile „corecteˮ din prezent le-ar taxa în cel mai stupid mod. Dar și în vremea sa, caracterul său deschis și susținerea cauzei naționale a românilor aflați sub stăpâniri străine aveau să-i atragă numeroși dușmani. Adept al unei Românii „de la Tisa pân la Nistruˮ și vizionar al unei viitoare Românii puternice pe plan internațional, Eminescu a devenit una din principalele ținte ale spionajului austro-ungar care l-a urmărit și atacat până la sfârșitul vieții sale. Insultat în timpul vieții, insultat și în prezent de tot felul de așa numiți „intelectualiˮ, ura la adresa poetului ni se revelează a fiind de fapt o formă de demascare a urii față de români și de cultura noastră. Detractorii vin și pleacă, geniul lui Eminescu rămâne și peste 1000 de ani! Mihai Eminescu în tinerețea sa a fost și oaspetele saloanelor literare găzduite de Regina Elisabeta, soția lui Carol I, cunoscută în literatură drept Carmen Sylva, una din personalitățile marcante care au sprijinit edificarea unei culturi naționale autentice în a doua jumătate a secolului XIX. Dar cum „toate-s vechi și noi sunt toateˮ și cum se cuvine a da glas eternității, nu putem încheia decât cu câteva din gândurile puse în pagină de creatorul limbii românești moderne:
„Și cum priviți cu spaimă fața noastră sceptic rece,
Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia ,care vorbe mari aruncă,
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este așa?
Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate odată ce sunteți: niște mișei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e o nărozie; geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă'n colb de cronici:
Din trecutul de mărire v'ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să'i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de'a sila să'i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!ˮ
(„Scrisoarea a-III-a”)
Text: Gheorghe Andrei Daniel