Pe lacul european al lebedelor, este stânjenitor să te simţi mereu „răţuşca cea urâtă”,cu penaj de rând şi măcăit strident,inoportună printre suratele cu sânge albastru,ca un acord de manea într-un sublim balet ceaicovskian.
Să fii mereu tratată de sus, alungată şi jumulită, doar privind din ascunzişuri un „pas de deux” în care, banală şi fără urmă de graţie, nu vei fi niciodată protagonistă. Să ştii cât de lipsite de compasiune pot fi, în realitate, cele mai fermecătoare şi suave lebede care îşi au, printre ele, de altfel, „răţuştele” lor. Şi strigând cu deznădejde:
„- Omorâţi-mă, omorâţi-mă, nu merit să trăiesc!”
Nemulţumirea de noi înşine, acest complex de răţuşcă urâtă, s-a banalizat la noi precum gripa de sezon, rebelă şi netratabilă. Şi, cum „nimic din ce e omenesc nu ne este străin” ignorăm cu multă îngăduinţă pentru slăbiciunile noastre esenţa a ceea ce suntem, încrederea în ceea ce putem fi. Ne-am desolidarizat de noi înşine, „dezbrăcându-ne” jenaţi de haina unei identităţi care nu ne convine. Trădându-ne cu mâna pe inimă, de câte ori mai cântă vreun cocoş pe plaiurile natale. Petru trăieşte în fiecare şi nici pe Iuda nu-l dispreţuim.
Păcatele unora dintre compatrioţi devin păcatele tuturor, brand de răţuşcă urâtă, etichetă fosforescentă pe haina noastră naţională, onorabilă, în fond.
De la egocentrismul naţionalist cultivat de comunism, până la aşa-zisa libertate democratică de a nu mai fi patrioţi şi de a ne dispreţui pe noi înşine, drumul s-a parcurs primejdios de rapid. Azi tăiem cu sârg copacul pe crengile căruia suntem flori şi roade.
Uneori, păianjenii îşi pot ţese pânza stelată în voie pe ferestre şi pe inimi, iar liliecii pot dormi agăţaţi de draperiile prăfuite de catifea ale fiinţei. Timpul poate încremeni în nisipul unui sfert de veac deloc agreabil. Pentru că nu mai răstoarnă nimeni clepsidra. Uitare? Nepăsare? Neştiinţă? „De ce eu?” „De ce noi?” „De ce alţii?”...
Dar, aşa cum n-am putea începe un an nou cu pragul nemăturat, căminul nesfinţit şi nesorcovit, n-ar trebui oare să facem curăţenie ca la carte în casa noastră de 238.391 km2, cu vedere la mare şi terasă spre Carpaţi? Cu atât mai mult cu cât „n-avem ce face, trăim înlăuntrul istoriei şi trebuie să o facem mai bună sau să pierim odată cu ea”. (O. Paler)
Deci... să ne ştergem lună ferestrele către lume, în care să ardă înflăcărate muşcatele şi să se coacă parfumate gutuile. Să ne scuturăm cu zel preşul naţional pe care scrie ospitalier, în a doua noastră limbă maternă, „Welcome”. Să ne punem bine capacul butoaielor cu varza pitoresc mirositoare a năravurilor moştenite sau de import. Să ne măturăm mormanele de seminţe ale statului degeaba. Să scăpăm de aroganta prejudecată că doar străinătatea ne dă valoare. Să nu ne mai amanetăm viitorul dezrădăcinat, ca marfă de export. Să ne punem frumos pe rafturi în cămări tradiţiile pentru următoarele secole. Să ne umplem iar munţii cu brazi şi cerbi, dealurile cu livezi şi vii, plopii fără soţ cu privighetori, câmpiile cu roade şi fântâni, apele cu peşti şi nuferi. Să nu le mai considerăm coşuri de gunoi. Să lustruim, mai ales, oglinda în care ne privim chipul şi sufletul.
Să ne căutăm… acolo unde merităm să ne găsim!
Dacă nu soldaţi disciplinaţi ai civilizaţiei şi strategi calculaţi în ale economiei, vom trece prin istoria universală cu lada noastră de zestre culturală pe umeri, imaginativi, isteţi, spontani, calzi sufleteşte, descurcăreţi, cu hazul nostru de necaz şi atât de imprevizibili...
Poţi fi „răţuşca cea urâtă” când tu eşti „Păstorul liniştit” din naiul lui Zamfir, când te scalzi în „Valurile Dunării” lui Ivanovici, când îţi cântă „Ciocârlia” lui Grigoraş Dinicu, îţi sprijină cerul înalt Infinita Coloană a lui Brâncuşi, îţi străjuiesc zarea Sfinxul, Cetatea Neamţului, Putna cea sfântă şi Luceafărul lui Eminescu, trăieşti pe mica ta „gură de raiˮ şi ai pe umeri aripile lui Vlaicu, ale lui Vuia şi Coandă...?
Eşti acolo unde te cauţi.
Poţi să ai 1000 de motive să te urăşti, dar 1001 să te preţuieşti, deci să te salvezi.
Ca în povestea cu răţuşca cea urâtă. Plecându-şi capul pe luciul apei şi aşteptând să fie omorată de nobilele sale surate, şi-a văzut chipul oglindit. Era, de fapt, o lebădă!
P.S. Morala poveştii: „Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă.” (H.Ch. Andersen)
Text: Prof. Ioana Luminița Ungureanu