Realitatea noastră a devenit atât de absurdă, încât pare o stranie ficţiune.
Ceea ce alţii ar garanta că inventăm cu incredibilă vocaţie suprarealistă, este de fapt banala şi cât se poate de bine cunoscuta noastră realitate (avantaj noi?)
Şi cum occidentalii, plictisiţi de plata lor normalitate, se dau în vânt după chestii mai ciudăţele, ne-au şi poftit pe exclusivistul covor roşu, pentru nişte filme în care, după părerea lor, inventăm genial.
N-am văzut, de exemplu, film mai cenuşiu şi mai plicticos decât „Moartea domnului Lăzărescuˮ, despre un biet om, pasat de colo-colo, din spital în spital, până cănd îşi dă resemnat obştescul sfârşit (câţi ca el! ar zice oricine). Incredibil! Extraordinar! Magnific! or fi zis snobii. Ce forţă imaginativă! Ce ficţiune genială! Ce potenţial freudian! Ce perspectivă kafkiană!
Şi cum „Viaţa bate filmulˮ, după un clişeu contemporan, e clar că poveştile noastre cotidiene (trăite, nu-i aşa? cu nemeritată indiferenţă şi nerecunoştinţă) prezintă pentru alţii un potenţial artistic şi metafizic de care nu suntem nici pe departe conştienţi.
Suntem (cu adevărat) bogaţi. Potenţiali protagonişti de Oscar, ne trăim însă cu modestie poveştile şi nu tresărim nici când concetăţeni de-ai noştri încep să se transforme în rinoceri.
Fără îndoială, avem vocaţia absurdului, în ale cărui valuri tulburi ne scăldăm (cu inocenţă, cu nepăsare sau cu revoltă ), fără să putem visa prea curând la limpezimea de smarald a apelor calme.
Lumea noastră este un colaj strident de absurdităţi, în care nimic nu e ceea ce pare. Potrivit logicii pe dos, Cine nu e în stare de nimic... e în stare de orice, Cine sapă groapa altuia... departe ajunge, Impostura e... brăţară de aur, Cine fură azi un ou... mâine se alege cu găina cadou, Cine se frige cu ciorbă... mănâncă doar icre negre, Cu vântul şi gâlceava... conduci mai straşnic nava, iar Omul bun... îşi găseşte până la urmă naşul.
Astfel, în oglinzi de bâlci, Adevărul se vede tot mai deşirat, palid şi zdrenţăros, Minciuna - tot mai rotofeie de stă să plesnească, Legea este scheletică, oarbă, surdă şi mută, Vanitatea - grasă şi frumoasă, Educaţia - pricăjită şi desculţă, iar Puterea - zugrăvită cu un rânjet permanent mefistofelic.
Realitatea noastră... imensă expoziţie în aer liber, de suprarealism absurd: Natură moartă cu floarea-soarelui, halbă şi contribuabil; Spital judeţean cu lacăte şi bălării; Tablou de familie -Machiavelli, Discordia şi Sfântul-Aşteaptă; Drum de ţară cu muscă la arat şi pârtie de schi, Sperietoare de ciori cu creier pane, în telegondolă; Leu feroce cu pui de euro sfâşiat; Răposat cu perfuzie şi ştampilă.
Horaţianul „Să nu te miri de nimicˮ pare chiar strategia secretă pentru o picătură de fericire. Şi, dacă pentru alţii Imposibilul nu-i obligatoriu, Împăratul nu e mai presus de gramatici, Cei absenţi nu au drept de veto, iar Omului deştept îi ajunge doar o vorbă, la noi sunt valabile alte proverbe, pentru că Dacă vrei pace, trebuie să te pregăteşti de război, Adevărul aduce ură, A promite e nobil, dar a te ţine de promisiune e ceva burghez, Rufele murdare se spală numai în arena publică, iar în sezonul (cu prelungiri) al războiului tuturor contra tuturor, hitul absolut este, desigur, Aria calomniei („Calomniez, calomniez, il en restera toujour quelque choseˮ).
În ceea ce mă priveşte, prefer să ascult cântecul (profetic?) al lui Pittiş: „Ploaia care va veni / Le va potopi pe toate...ˮ
Text: Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu