De curând a fost 1 iunie... Încă o dată l-am invidiat pe Peter Pan... Aş fi vrut să mai fiu copil... Să mă bucur de soare, să mă bucur de ceilalţi în inocenţa mea infantilă... Să nu îmi pun mii de întrebări despre ce voi face în continuare... Să gust plăcerile de moment, să savurez îngheţata aia de parcă ar fi ultimul lucru pe care îl mănânc vreodată... Să mă joc în faţa blocului, să cad şi să mă julesc şi apoi să plâng, dar peste 5 minute, să îmi treacă şi să mă cațăr din nou în copacul din faţa casei şi să mănânc din cireşele alea...
Ce s-a schimbat între timp?... De ce îmi este dor până la urmă?... De faptul că nu mai pot face lucrurile astea, pentru că sunt un om adult, matur, sau de faptul că am uitat să mai cunosc starea respectivă de spirit? Am uitat să mai fiu copil în suflet... Aş fi vrut să mă văd în copilul de astăzi.
Copilul de astăzi însă este o necunoscută dintr-o ecuaţie pe care nu o înţeleg... Mă întreb din nou? Ce s-a schimbat între timp, atât de drastic, încât să nu mă regăsesc deloc în chipul copilului de astăzi?
Desenele animate pe care le priveam eu nu aveau nicio legătură cu monstruozităţile pe care le privesc puştii de acum... Eu mă jucam şotron în faţa blocului, copilul de acum, tânărul de acum, îşi îndeasă urechile în căştile uriaşe ale nu ştiu cărui joc pe calculator, şi se transformă efectiv, îşi transpune întreaga existenţă într-o lume virtuală. Şi eu mă încălţam cu tocurile mamei, sau îmi pictam cu nu ştiu ce fard pleoapele... vroiam să fiu „mare”... era tot o modalitate prin care mă jucam. Aveam însă nişte limite care nu îmi erau neapărat impuse de părinţi... şi nu aveam o distincţie foarte conturată între ceea ce era bine şi ce rău, dar cel puţin alegeam răul cel mai mic.
Cine e de vină pentru hiba asta? Dacă o pot numi aşa... Părinţii care, pe fondul grijilor cotidiene, uită să hrănească spiritul inocent al copilului lor prin iubire necondiţionată şi atenţie constantă? Societatea cu tiparele ei prestabilite, în care suntem integraţi, mai mult sau mai puţin, forţat? Din momentul în care am început să ne exteriorizăm demonii interiori mai mult decât trebuie, am început la fel de mult să expunem fiinţele cele mai curate şi vulnerabile efectelor lor. Până la urmă, copilul de azi, e adultul de mâine...
Nu te acuz de nimic... Te întreb doar când i-ai dat ultima dată atenția pe care, într-adevăr, o vrea copilul tău de la tine?
Text: Neacșu Elena (Echipa InfoOtopeni)