PREOTUL NOSTRU
“Duceți-vă și vă arătați preoților”
(Luca 17:14)
Preotul Ioan D. Popescu, cunoscut pentru majoritatea otopenarilor mai vechi sub formula de adresare “Popa Ionică”, s-a născut la sfârșitul secolului XIX, în anul 1890. A venit în Otopeni de la Mănăstirea Suzana (județul Prahova), unde era diacon. De altfel, într-un manuscris găsit în arhivă se precizează: “Păstoresc această parohie (Otopeni) de la 3 iulie 1914”. A slujit la biserica veche din centru, ctitorită la 1802 cu hramul Sf. Gheorghe, biserică realizată prin daniile făcute de locuitorii Otopeniului.
Activitatea spirituală și duhovnicească s-a desfășurat și la biserica din Otopenii de Jos, cu hramul Sf. Nicolae, biserică ctitorită în anul 1935 prin eforturile financiare ale enoriașilor din parohie. O perioadă lungă de timp, până la instaurarea regimului opresiv comunist, a fost profesor de religie la școala primară din Otopeni, care îl avea ca director pe domnul Merișescu. Deasemenea, era și un foarte bun administrator și gospodar, ocupând o perioadă de timp și funcția de șef de “circă” (Adunarea preoților).
A avut o familie frumoasă; coana preoteasă, o soție blândă, înțelegătoare, care avea grijă de copii, de casă și de grădină. A avut trei copii, doi băieți și o fată, pe care i-a crescut în duhul blândeții, al iubirii de oameni și de Dumnezeu. Își cumpărase o proprietate, un teren cu casă pe Calea Bucureștilor, unde avea o frumoasă gradină cu flori, îngrijită de coana preoteasă, care era o bună gospodină. În centrul acestei grădini cu flori care dădea spre șosea (DN1), trona o bancă de piatră pe care stătea și se odihnea ore în șir părintele Ionică. Parcă și acum îl văd, stând îmbrăcat în reverendă, cu părul și cu barba albă, privind spre stradă și salutând cu dragoste pe toți cei care treceau.
Era un om vesel, plăcut, care avea pentru fiecare câte o vorbă de duh și de încurajare; era preotul nostru, de aceea îl respectam și îl iubeam. Părintele Ionică l-a avut dascăl pe Petruș Gheorghe, tatăl profesorului nostru Petruș Ioan, fiind ajutat la sărbătorile mari de un cor format din elevi de liceu. Deasemenea, profesorul Petruș Ioan l-a ajutat la strană pe tatăl său și pe părintele Ionică. Toți eram atenți; nici nu puteai să fii cu gândul în altă parte. Te captiva, te bucura și te înălța sufletește astfel încât să devii un bun credincios. A propovăduit și a slujit toată viața pentru a modela sufletele și conștiințele oamenilor. El propovăduia iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Le zicea: “Să vă spovediți și să vă împărtășiți. Să veniți să-L luați pe Hristos” căci “El este Calea, Adevărul și Viața”.
Părintele Ionică a fost preotul a cărui viață s-a confundat cu satul, cu biserica și cu dragostea către Dumnezeu.
A ținut rânduiala slujbelor fără întrerupere, indiferent de regimul politic care era la putere, 56 de ani, răstimp în care a slujit comunitatea noastră.
Există în această continuitate o lucrare trainică, demonstrând astfel forța bisericii noastre.
Sunt oameni alături de care m-am simțit mai bine din punct de vedere sufletesc, m-am simțit mai cu rost pe lumea aceasta. Unul dintre acești oameni este Popa Ionică.
A trecut la cele veșnice în luna decembrie 1970, în Otopeni, fiind înmormântat la cimitirul Sf. Vineri din București.
«Dumnezeu să-l odihnească.»
Text: Primar, Gheorghe Constantin-Silviu