Petre Ţuţea este omul care iese, oricât de paradoxal ar suna, din tiparele biografiei sale consemnate. Doar cine l-a văzut sau l-a ascultat vreodată înţelege de ce. O inteligenţă ascuţită, plăcerea socratică de a vorbi, energia persuasivă, umorul involuntar, limbajul direct ţintind spre idee, flacăra gândului, logica şi metafora rostirii, ochii jucăuşi, dincolo de înfăţişarea modestă a unui om peste care a trecut timpul, toate acestea compun un portret inedit.
Filosof, eseist, doctor în economie politică şi drept, absolvent Magna cum laude al Facultăţii de Drept de la Cluj, apoi al Universităţii Humboldt din Berlin, Petre Ţuţea (1902-1991) a aparţinut elitei intelectuale interbelice, alături de Mircea Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu.
Regimul comunist l-a arestat şi condamnat, (a fost închis la Jilava, Ocnele Mari, Aiud, timp de 13 ani), i-a controlat apoi în permanenţă viaţa, împiedicându-l să publice.
Din tot ce a scris sau au scris alţii ascultându-l, stând de vorbă cu el sau intervievându-l, vă recomandam cel puţin două titluri de referinţă:
- „Între Dumnezeu şi neamul meu”, Fundaţia Anastasia, 1992
- „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
Primul titlu defineşte perfect cele două repere supreme care l-au însufleţit de-a lungul vieţii, despre care niciodată, cu un farmec unic, nu obosea să vorbească.
Am selectat câteva citate din interviurile anilor 90-91, pe care le-am considerat relevante pentru modul de a gândi şi felul de a fi al celui supranumit „Socrate al României” sau văzut de Liiceanu ca „un personaj, cabotin de geniu dotat cu o oralitate prodigioasă, dar incapabil să scrie o pagină coerentă.”
• Definiţia mea este Petre Ţuţea, românul.Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
• I-am spus părintelui Stăniloaie că nu mă consider un Socrate.Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveţi parohia? N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.
• De-aia am şi stat 13 ani în temniţă (...) Ştii că eu sunt foarte vorbăreţ şi am plătit de mi-au sărit ochii. Dacă eram tăcut, dacă eram un om cumsecade - că ăştia nu păţesc niciodată nimic... Un om care nu vrea nimic, nici nu deranjează, nici nu e deranjat (...) Păi dacă am sta toţi în mutismul ăsta, în liniştea asta, am progresa când salcia ar deveni avion. Omul trebuie să fie activ, chiar dacă greşeşte.
• Eu, în tinereţe, am fost un om de extremă stânga. Iar la maturitate, de extremă dreapta. Iar acum mă consolez cu calitatea mea de român întreg.
• Fraţilor, dacă vom muri toţi aici -eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri- nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el; el ne-a făcut onoarea să murim pentru el.
• Sunt român şi, ca orice român, mă socot buricul pământului. Că, dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc.
• (Întrebat cum vede participarea românilor la mântuirea lor) Simplu, ducându-se la Biserică şi folosind ştiinţa ca periuţa de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere un adevăr ritualic.
• Fără Biblie, europenii,chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci.
• Shakespeare, pe lângă Biblie, -eu demonstrez asta şi la Sorbona- e scriitor din Găeşti.
• Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
• În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.
• Badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lângă Kant.
• Să te autodispreţuieşti zilnic, pentru ca în golul lăsat în tine să poată intra Dumnezeu.
• O babă murdară pe picioare care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în Biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu, aia e om şi ăla e dihor.
• Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de a trăi. Singurul mod de a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filosofia intri în cimitir -cum a intrat prietenul meu Cioran- prin disperare.
• Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios nu există nicio legătură. Ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu.Credinciosul creştin e viu.
• Sunt foarte puţini inventatori. Numai naturi alese. Care au har. Care e har divin. Păi, au căzut mere şi în cap la atâtea dobitoace de-a lungul istoriei şi n-au descoperit legea gravitaţiei. Şi prin căderea mărului nu o descoperea nici Newton. El spune: am fost inspirat, deci un favorizat al divinităţii.
• Personajele astea, maimuţa şi omul Primigenius, eu nu sunt neam cu ăştia. Îmi pare rău!
• Soluţia ideală, în situaţii inexplicabile, e cea a lui Emil Cioran: perplexitatea!
Text: Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu