De multe ori comparăm viaţa omului cu anotimpurile anului. În copilărie şi tinereţe trupul este puternic, suntem plini de energie, la fel ca natura primăvara şi vara. Mintea, raţiunea, caracterul sunt în formare, de multe ori deciziile sunt luate rapid fără o analiză profundă. Distracţia şi plăcerile trupeşti, aventura sunt elementele cele mai importante care determină acţiunea tinerilor. În primăvara şi vara vieţii trupul domină sufletul.
Pe măsură ce se instalează maturitatea, grijile serviciului, căsătoria, apariţia copiilor etc. raţiunea, cumpătarea, întăresc spiritul şi încet, încet, trupul începe să asculte de suflet. În toamna vieţii sufletul şi trupul se află într-un echilibru care tinde să se încline tot mai mult în favoarea raţiunii, slujitor de încredere al sufletului.
Între toamna şi iarna vieţii preocupările existenţiale devin tot mai importante în viaţa omului: se căsătoresc copiii, apar nepoţii, încep orele de lecţii în care bunicii şi nepoţii citesc împreună şi rezolvă probleme. Inevitabil apar meditaţii asupra trecerii ireversibile a timpului şi răspunsul la veşnicele întrebări: de unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm, ne frământă tot mai mult. Plăcerile şi preocupările culturale, spirituale, devin dominante în faţa unui trup ale cărui putere şi energie sunt în declin.
Vorbind despre „anotimpurile vieţii”, Marele poet Lucian Blaga a spus în poezia Primăvara:
A cunoaşte, a iubi.
Încă-odată, iar şi iară,
A cunoaşte-nseamnă iarnă,
A iubi e primăvară.
În iarna vieţii simţim cum organele şi simţurile noastre ne ajută mult mai puţin: durerea, suferinţa, orele şi zilele petrecute prin spitale ne fac să ne simţim trupul ca pe o povară ce se deplasează tot mai greu. Experienţa vieţii, cunoştinţele teoretice şi practice acumulate ne fac înţelepţi şi sufletul deţine acum întreaga putere. În timp ce trupul coboară, sufletul continuă să se ridice, să privească spre soare. De multe ori auzim un bătrân spunând că nici nu ştie când s-a scurs viaţa, că are sufletul încă tânăr, doar că picioarele şi spatele îl cam dor, iar ochii şi auzul nu mai sunt ca la tinereţe.
Între trup şi suflet este o prăpastie ce creşte în fiecare zi. Sufletul începe să perceapă trupul bolnav şi suferind, ca pe o povară. Probabil că această contradicţie între trupul care se stinge şi sufletul capabil încă să se bucure de natură, să iubească, să simtă emoţii profunde, să continue să creeze, l-a făcut pe om încă din antichitate să creadă în dualitatea: trupul vremelnic şi sufletul nemuritor. Vitejii daci râdeau în faţa morţii pentru că se credeau nemuritori.
Marele Pitagora spunea că sufletul este de natură diferită de cea a trupului, sufletul este nemuritor, dar se află încătuşat în corp ca într-un mormânt, fiind supus unei perpetue transmigraţii (Jacques Brosse, Maeştrii spirituali, 2005) pe care a denumit-o Metempsihoză.
„Omul poartă în interiorul său o parte de Energie Primordială şi Divină care supravieţuieşte la moartea corpului, în lumea Astrală, pentru ca în acord cu comportamentul etic al vieţii sale anterioare, să se reîncarneze în alt corp şi să trăiască altă existenţă şi astfel în mod succesiv , până la întoarcerea finală la Divin”.
În iarna vieţii apropierea Marii Treceri ne întăreşte speranţa şi Credinţa în Dumnezeu şi într-o ordine universală care nu acceptă un sfârşit total al omului din care doar materia este reciclată.
Marele filozof Lucian Blaga ne-a lăsat o cugetare de o profunzime tulburătoare: „Înainte de a mă naşte am fost o veşnicie întreagă nimic. De ce mă tem acum de aceeaşi neexistenţă cu care am avut o veşnicie întreagă prilejul de a mă obişnui şi în care am fost deja? Nu înţeleg.”
Marii gânditori ai lumii au încercat încă din antichitate să găsească răspunsuri şi să pună într-o ordine logică o lume dominată de haos. Multe teorii filozofice s-au năruit ca nişte castele de nisip nerezistând probei timpului. Cu atât mai valoroase s-au dovedit teoriile corecte care au încercat să explice organizarea lumii, a universului înainte ca experimentele şi descoperirile ştiinţifice să le poată demonstra.
Dorinţa de cunoaştere, de a transcede universul cunoscut a fost şi va fi una din valenţele speciei umane, chiar dacă religia creştină pune pe seama căderii omului din rai, păcatul muşcării din fructul oprit, care filozofic vorbind ar fi fructul cunoaşterii. Pentru unii oameni a citi, a învăţa este o activitate neplăcută o muncă grea de Sisif, în timp ce pentru alţii drumul spre cunoaştere, deşi fară sfârşit, este un mod permanent de a trăi.
Dalai Lama, întrebat ce îl surprinde ce-l mai mult la umanitate, a răspuns: “Omul. Deoarece el îşi sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi îşi sacrifică banii pentru a-şi recupera sănătatea. Apoi se teme atât de tare pentru viitor încât nu se bucură de prezent; rezultatul fiind acela că nu trăieşte nici în prezent şi nici în viitor; trăieşte de parcă nu ar muri niciodată şi apoi moare fără să fi trăit cu adevărat niciodată”.
Când spiritul evoluează, când sufletul începe să domine pasiunile trupului, ne dorim să fim mai buni, mai drepţi, mai darnici, să răspândim ceva din înţelepciunea noastră, să oferim lumină şi bucurie celor din jurul nostru cu speranţa unei dreptăţi divine în care sunt cântărite atât faptele noastre bune cât şi cele rele şi ne-am dori ca verdictul final să fie că ne-am trăit viaţa într-un mod decent.
Tot Lucian Blaga a spus: „Cu cât oamenii îmbătrânesc, cu atât spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobândind o înfăţişare mai organică. S-ar zice că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.”
Modul optimist de a privi viaţa cu toate greutăţile ei poate fi un bun medicament atât pentru trup cât şi pentru suflet. Acest lucru nu înseamnă să renunţăm la raţiune şi la o evaluare critică a faptelor noastre, să renunţăm să răspundem la greaua întrebare: Ce am construit, ce lăsăm în urma noastră? Am zis.
Gânduri despre trup și suflet
Când toamna vieți-i cântec spus
și iarna începe-ușor să vină,
precum un soare spre apus,
se lasă-n cer o lună plină,
II
Când trup la suflet se înclină
și ochi scrutează-al lumii mers,
invoc ades forța divină:
Arată-mi Doamne-al veții sens.
III
De mii de ani privim la stele,
spre adâncimi de necuprins,
toți filozofii își fac castele
din întrebări ce n-au răspuns.
IV
Purtăm cu noi eterna vină,
L-am supărat pe Dumnezeu,
Sisif e cel ce vrea lumină
prin Rai nu-l vezi pe Prometeu.
V
Spirala lumii se-nvârtește,
trecute vremi vor reveni?
Vom plânge pruncii ce s-or naște?
Vom râde-atunci când vom muri?
VI
Lumină dacă vrei să semeni,
un frate bun vei fi mereu,
iubirea de frumos și oameni
e calea către Dumnezeu.
VII
Prin întuneric văd lumină,
pe cer se-așterne-un curcubeu,
ce-am construit, ce-o să rămână
din tempul sufletului meu?
Cornel Octavian Pană
Otopeni, septembrie 2011