Răstignim şi venerăm. Firi nestatornice şi extravertite, trădăm cu uşurinţă şi ne spălăm liniştitor cu săpunul inocenţei, în eternul gest al lui Pilat din Pont. De altfel, suntem foarte telegenici. Plângem cabotin pe cei dispăruţi, pe care promitem solemn cu nasul în batistă, să nu-i uităm toată viaţa. Şi ne ţinem de cuvânt! ...vreo câteva clipe. Până apare sau dispare altcineva (plasturii sufleteşti sunt foarte eficienţi astăzi!).
O ţinem, de fapt, din reculegere în reculegere. Scăldăm fotogenic, convenţional şi pios, cu lacrimile regretelor, florile pare sau impare, în funcţie de cât de lungă este despărţirea, în solemnele acorduri ale Requiemului în Re minor Lacrimosa de Mozart. Două minute mai târziu, fugim la schi, să prindem trecătoarea zăpadă a mieilor.
Ridicăm statui doar post mortem. Contemporanii noştri îşi câştigă laurii valorii adevărate şi efemere după principiul că viaţa nivelează, în timp ce doar nefiinţa înalţă pe soclu.
Risipitori şi mari singuratici, avem revelaţii tardive. Cei pierduţi devin brusc „cei mai iubiţi dintre pământeni”. În ceea ce ne priveşte, trăim moromeţian, scăldându-ne în timpul răbdător al unui iluzoriu etern sezon paradisiac.
Ne ofensează mediocritatea, ne dezechilibrează lipsa reperelor, ne cutremură urâţenia de orice fel, dar punem mai mult preţ pe bocet, ca în Povestea cu drobul de sare. Ne place să ne plângem soarta şi să ne întrebăm, dacă ştim limba lui Horaţiu: Quo vadis?, sau neaoş: Încotro? Şi aşa, Povestea cu drobul de sare devine story naţional. Drobul de sare e Steaua noastră Polară sau, mai bine zis, meteoritul care o fi distrus dinozaurii cândva şi, din necunoscut, ameninţă fiecare zi a existenţei noastre efemere.
Tratăm funeraliile cu tot respectul. Viaţa ne face transparenţi, în timp ce doar nefiinţa ne face vizibili. Am devenit incapabili să elogiem altfel decât in memoriam. Preferăm postumele. Pentru a venera, trebuie să răstignim. Regretăm doar după ce pierdem. Ucidem cu indiferenţă, criogenizam cu detaşare. S-a mai dus cineva? Who cares, anyway? Să ne grăbim să facem un monument din vorbe, din clipe de reculegere şi omagii tardive. Că dă bine. După care tragem jaluzelele, să nu fim deranjaţi, să nu fim de găsit.
Ocupaţi să-i mitraliem pe cei răi, îi ignorăm pe cei buni. Lichelele ne fură timpul, aşa cum ne fură, cu dexteritate, portofelul, cu actul nostru de identitate cu tot. De fapt, cu noi înşine...
Îl tot graţiem pe Barabas, de două mii de ani şi îl condamnăm pe Inocent. Pentru că doar primul face rating. Trecut pe la cabina de machiaj, devine înger. Ne jucăm la zaruri conştiinţa.
Şi trăim cu speranţa că ocazionala şi cadenţata curăţenie de primăvară pascală ne salvează: Începem înviorarea de dimineaţă! Deschidem mai întâi larg fereastra (a camerei, a sufletului... care vrem). Atenţie: la 1 inspirăm adânc un gând frumos, la 2 expirăm un resentiment. Şi iar: la 1 inspirăm parfum de salcie sfinţită, la 2 expirăm noxele sufleteşti. Şi tot aşa: 1-2, 1-2! Foarte bine, continuaţi... păstraţi ritmul: 1-2, 1-2... nu vă opriţi, nu vă opriţi, păstraţi cadenţa, exersaţi, respiraţi, exersaţi, respiraţi... avem timp suficient... toată viaţa!
Text: Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu