Între baby-sitter, supernanny, bone, dădace autohtone ori exotice, after sau before school, încredinţat în fugă vecinei liber-profesioniste, evaluat psihologic, vaccinat, ştampilat, smuls din pat somnoros şi în pijamale, lăsat prompt cu bagajul de urgenţă la poarta grădiniţei sau instalat cu simţul răspunderii în banca personală de la şcoala de circumscripţie sau aiurea, copilul nostru călător are din ce în ce mai mult viaţa plină de neprevăzut şi austeră a lui David Copperfield.
Prăjiturica din ghiozdan? Lăpticul? Biscuitul? Cornul guvernamental? Mărul adus de peste mări şi ţări? Greu de spus ce anume îl creşte miraculos. Ademenit tot ca în poveste cu „tinereţe fără bătrâneţe”, se vede aruncat de colo-colo într-o lume care îl creşte văzând cu ochii, ca în celebrul film cu Tom Hanks.
Timpul îşi întinde capcanele pretutindeni: copilul urcă pe topogan, intră în căsuţa de turtă-dulce, se dă cu trenuleţul, în căluşei sau în leagăn, se caţără în cireş, îl udă o ploicică de vară sau i se aşază pe umăr un fluture albastru... şi, căteva clipe mai târziu, nu mai este acelaşi! Cine ar putea bănui ceva subversiv în toate acestea? Dacă n-ai apucat să-i faci dimineaţa o fotografie, seara e prea târziu: momentul a zburat! Şi aşa, copilul ţi se întoarce acasă... adolescent şi te întrebi de unde oare ţi se pare cunoscut?
Între satele bunicilor resemnaţi şi oraşele nepoţilor singuri, cărările au fost năpădite de ciulinii uitării. Părinţii o angajează scump pe Marry Poppins cu ora, prin mica publicitate, dar la fiecare adiere de vânt occidental, ea îşi deschide grațios umbreluţa şi îşi ia zborul spre altă ofertă mai generoasă, spre alt copil nerăbdător să ia o linguriţă din licoarea care-l va creşte „cât ai zice peşte”.(Unde sunt bunicii de altădată?)
În plus, ca rezultat al unui miraculos mixtum compositum, teoria relativităţii generalizate corelată cu teorema lui Pitagora, legea lui Arhimede, legea lui Ohm, principiul terţului exclus şi al sonicităţii,duce la o concluzie fără dubii: Copiii se joacă prea mult! Copilăresc abuziv! Gata cu gângureala, şotronul, cu „Floricele pe câmpii...” şi „Melc, melc, codobelc...”! Nu - mai - e - timp - pen - tru - cei - şap - te - ani - de-a - ca - să! Ce dacă ţâncul încă mai crede că văcuţele sunt mov şi dau iaurt cu căpşune şi kiwi? Să facă bine să studieze! Să nu mai viseze la Feţi-Frumoşi pe cai verzi înaripaţi (şi vorbitori, pe deasupra!). Ce, n-ar putea să copilărească şi altă dată? După majorat, de exemplu...
„Fluturaş, nu mai ai aripioare...” În serele societăţii postmoderne, până şi fructele, fade, se pârguiesc de azi pe mâine fără soare, iar florile îmbobocesc fără parfum, fără polen şi fără albine...
Da, da! „Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari!”. Pentru că totul vine, la urma urmei, de la... acadeaua rămasă neterminată, de la poveştile neascultate, pădurile necutreierate, râurile netulburate, de la jocurile nejucate, cântecele necântate, zâmbetele nezâmbite, visele nevisate, florile neculese, cireşele neagăţate la urechi, stelele ne-numărate...
PS.: Filmul cu Tom Hanks e cu happy-end. În schimbul unui bănuţ, maşinaria magică din parcul de distracţii îi redă puştiului-adult copilăria. Nu mai voia să fie mare!
Text: Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu