„Unde sunt zăpezile de altădată?” (Francois Villon)
Este întrebarea pe care mulţi dintre noi ne-am pus-o, deseori, în ultimii ani, când iernile au fost foarte blânde.
Iată că acum întrebarea nu mai este de actualitate, pentru că, Slavă Domnului, zăpada a căzut pe pământ din belşug. Ba chiar ne-a speriat şi, mai ales, ştirile insistente din mass-media ne-au cutremurat şi ne-au făcut să gândim mai mult la semenii noştri aflaţi în suferinţă.
Zăpezile cad pe pământ de mii de ani. Una dintre cele mai puternice amintiri din primii mei ani în învăţământ este legată de viscolul din 1954. Tot aşa a fost şi atunci, poate şi mai rău. Zăpadă multă, foarte multă, viscol năpraznic. Un sat fără nicio urmă, fără niciun drum. Era satul meu. Otopeni. Fiecare căsuţă avea un tunel spre grajdul vitelor.
Otopenarii erau crescători de animale, erau lăptarii Capitalei.
Noi, cei foarte tineri pe atunci, încotoşmănaţi după modelul sovietic al „Tinerei Gărzi”, cu broboade mari, cizme şi căciuli căzăceşti, ne chinuiam să facem cărări spre şcoală.
Nu putea fi vorba de utilajele de astăzi. Circulaţie nu era prin Otopeni, doar câteva sănii cu cai şi săniuţele celor mici. Poate că era mai bine, poate că era mai rău, nu ştiu. Ce ştiu este că şi noi i-am ajutat, atât cât se putea în vremurile acelea, pe cei neputincioşi, bătrâni şi bolnavi.
În zilele noastre, ajutoarele sunt mult mai consistente şi sunt venite de la toţi cei care înţeleg să se apropie cu dragoste şi smerenie de semenii lor.
Este lăudabilă iniţiativa preotului Radu, parohul Bisericii „Sf. Nicolae” din Otopenii de Jos, care împreună cu consilierii parohiali şi cu Organizaţia „Tineretul Naţional Liberal”-Otopeni a ajuns în comuna Săgeata , satul Găvăneşti, judeţul Buzău, cu maşinile încărcate de ajutoare.
Aceleaşi laude şi mulţumiri, tuturor celor ce au donat aceste alimente. Toţi vor constata că dăruind vor fi mai buni şi mai fericiţi.
Dincolo de spaimele trecutului sau ale prezentului, memoria mea a reţinut luminile anotimpurilor: sclipirea zăpezilor, dar mai cu seamă, zvonul de primăvară. Cred că putem afirma odată cu poetul că „După-atâta frig şi ceaţă / Iar s-arată soarele.”
Chiar dacă vor mai trece peste noi „Zilele Babei”, zăpada mieilor sau cea a berzelor, suntem tot mai aproape de mirosul primăverii, al pământului reavăn, potopit de brânduşe, de zumzetul albinelor, de întoarcerea cârdurilor de cocori şi rândunele.
Mi-a plăcut totdeauna primăvara, pentru că ea înseamnă un nou început. Lăsăm în urmă trecutul, visăm şi sperăm la zile mai rodnice. Şi nu putem uita zilele de 1 și 8 Martie, când orice femeie a fost, este şi va fi omagiată pentru că este cea care dă viaţă, creşte, iubeşte şi dă o parte din ea şi inima ei tuturor celor dragi.
Deşi trăiesc departe de lumea şcolii, mă întorc şi mă văd mereu acolo printre copii, printre colegii mei în şcoala plină de veselie, căldură şi culoare în aceste zile ale renaşterii şi reînnoirii.
Văd, aud şi simt şi acum feţele îmbujorate, vocile tremurânde, emoţiile trăite de cei care îmi dăruiau şnuruleţul alb-roşu, uneori, însoţit de câteva rânduri, stângaci dar sincere, izvorâte din suflet de copil.
Poate că mulţi nu înţeleg dorinţa mea de a vorbi mereu despre lumea şcolii. Ea este trecutul meu, trecut care înseamnă lucruri aşezate, pe care le-am trăit, le-am gândit şi au avut pentru mine urmări plăcute de cele mai multe ori.
Aici mă simt mai „acasă” ca oriunde. Şi prezentul înseamnă tot aici, însă puţin mai restrâns, cu familia mea, cu visele mele, cu cărţile mele, cu florile mele, cu otopenarii mei.
La acest început de primăvară, gândul meu se îndreaptă spre cititorii revistei „InfoOtopeni” și, îndeosebi, spre toate femeile. Tuturor le doresc sănătate, vise împlinite, speranţă şi credinţă în Cel de Sus!
Doresc tuturor cadrelor didactice şi personalului administrativ al Liceului „Ioan Petruş” să realizeze aici o casă a liniştii şi armoniei, a cultului pentru frumos, lumină şi adevăr. Ştiu că se poate, fiindcă există aici şi competenţă, şi profesionalism.
La un an... şi la mai mulţi, plini de dragoste şi de respect!
Text: Prof. Elena Petcu