În ţara lui Caragiale, ziua lui a trecut neobservată. Vremea şi... vremurile şi-au spus cuvântul.
Dar el a patronat discret, sobru şi cu prestanţă, alături de personajele sale încremenite în bronzul nemuririi, neliniştitul miez de iarnă al Pieţei Universităţii şi Teatrului Naţional.
Ne e din ce în ce mai apropiat Caragiale. E simpatia pentru un tată care ne-a scos pe toţi din încăpătoarea sa pălărie. Scamator iscusit! Cum ne-a citit el în suflet ! Cum ne-a scanat el conşiinţa! Cum ne-a modelat el din lutul inspiraţiei şi ne-a însuflețit! Cum ne-a pus el amprenta destinului în palmă! Pe lângă asta, ghicitul în cafea la drum de seară, (pre)viziunile în globul de cristal, datul în bobi, cititul în stele şi în cărţi sunt jocuri naive pentru copii!
Suta de ani care a trecut peste lumea lui pare praful banal al zilei de ieri aşezat discret pe ziua de azi. Un puf! - şi inimile bat, patimile se reaprind, intrigile se țes, mahalaua se însufleţeşte, la Gambrinus curge spumă berea, la simigerie în colţ se aburesc fierbinţi covrigii cu susan, caleştile se pun în mişcare, se anunţă vizitele, trenurile pleacă din urbea X, la Peleş se pregăteşte recepţia, se pune de ceai pentru five o'clock, flutură steaguri la prefecturi, la primării şi la şcoli, se pun la cale alegerile, candidații îşi tot strigă discursurile,mulţimea aclamă, se pregăteşte „bacaloriatul”, iese de sub tipar „Răcnetul Carpaţilor”, transmit televiziunile poporului, începe carnavalul: trăim furtunos!
Caragiale, tatăl nostru cel de toate zilele, dramaturgul, regizorul, scenograful, maestrul de sunet şi lumini, ne-a oferit lumea pe care o umplem astăzi cu existenţa noastră zgomotoasă. Când mai uităm rolul, ne bâlbâim stupizi sau avem trac, e şi sufleorul nostru salvator. Maestrul păpuşar. El ne unge mecanismele zimțate, întoarce cheiţele şi, ca prin minune, Miticii, Brânzoveneştii, Caţavencii, Tipăteştii se bat în „prinţipuri”, high-life-ul se populează gălăgios cu Ziţe, Vete şi Joiţici (că doar cochetele de azi sunt strănepoatele celor de odinioară), odraslele lor îşi fac de cap obraznice prin şcoli, lanţul slăbiciunilor, înnădit la nesfârşit, duce tot la întrebarea „Nu-i aşa că Pământul se învârteşte...?” şi pedagogul de şcoală nouă, cu monoclu funeriu, între Cănuţă şi micul Ftiriadi, îşi aplică metoda „intuikivă” menită să facă din „prostovan” un elev „emininke”.
Şi aşa, în ţara lui Caragiale, cu hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca şi clinchet de clopoţei, caleaşca noului veac ne duce într-o clipă, doar cu „puţintică răbdare”, lucrurile rămân pe veci curat-murdare (trai, neneacă, pe banii babachii!), industria e tot admirabilă şi sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire, famelia e mare, renumeraţia tot mică, după buget, iar în mult prea lungul secol de carnaval se amestecă într-un qui pro quo fără sfârşit moftangii, venerabili, coate-goale, catindaţi, maţe-fripte, papugii, prezidenţi, puicusori şi neicusori... Dar fără a mai reuşi să-l ameţească pe Cetăţeanul trezit brusc şi definitiv din mahmureala îndelungată!
Parol, cu tot respectul, Maestre, dar chiar nu vă miroase... a trădare (de... trei ori
trădare)? Adevărul gol-goluţ este că unul dintre personaje, după o sută şi ceva de ani, nu mai vrea în ruptul capului să joace rolul aşa cum i l-aţi scris! Face pe nebunul! C-o fi, c-o păţi, că... de ce să se mai lase fraierit, smucit, ameţit, aburit şi turmentat, dat afară pe uşă, ca să intre pe fereastră, doar să întrebe stupid „Eu cu cine votez?”, de parcă el n-ar şti cu cine?! Că... el nu merită nici măcar un nume? Că... nu mai merge aşa, să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic! Şi, să iertaţi că vă spun, dar... şi-a dat demisia. Cred că a mâncat din pomul ăla... interzis!
Ce faceţi, îl chemaţi pe Pristanda sau... rescrieţi comedia?
Text: Prof. Ioana Luminiţa Ungureanu