Revoluţie, comparaţii și debusolare
Înainte de 1989 zburam deasupra ţării şi nu vedeam o palmă de pământ necultivat, iar acum, din zece milioane teren arabil, trei milioane de hectare, sunt nemuncite, mai mult decât suprafaţa cultivată cu grâu în 2011, în acel an grâul fiind cultivat pe două milioane de hectare. Se vedeau întreprinderi, instalaţii de irigat, ferme de păsări şi animale, iar acum toate-s ruine. Multe blocuri construite în acea perioadă, dar neterminate, sunt în acelaşi stadiu şi acum, iar zeci de mii de familii tinere n-au unde să locuiască. În acei ani, poporul o ducea greu, dar în Bucureşti era mai bine decât în celelalte oraşe din ţară. Aveam un pic de căldură, apă caldă, benzina era restricţionată, porţiile la produsele alimentare, care se dădeau pe cartelă, erau mai mari iar magazinele mai aprovizionate în comparaţie cu celelalte centre urbane. În 25 octombrie 1989, considerată în ultimi ani ziua recoltei, toate judeţele, în condiţiile în care nu aveau produse nici pentru locuitorii lor, au fost obligate să aducă şi să organizeze standuri cu legume şi fructe în pieţele din capitală. Populaţia din Bucureşti reprezintă o mare şi imprevizibilă masă eterogenă, o multitudine de oameni din toate colţurile ţării. Sunt şi străini, mai ales chinezi şi arabi în număr foarte mare. Au venit să se îmbogăţească pe spinarea românaşilor, fiindcă au văzut că legiuitorii şi guvernanţii noştri acţionează mai mult pentru binele străinilor şi al şmecherilor decât pentru binele poporului.
Nu ştiu să fie bloc în Bucureşti în care să locuiască numai ardeleni, olteni sau moldoveni, motiv care face să învăţăm şi noi din obiceiurile lor şi ei din ale noastre. Uneori trebuia să dai dovadă de mult tact pentru a păstra un climat de linişte şi înţelegere între locatarii blocului. Bucureştiul de azi se poate lăuda şi cu cei 60.000 de câini vagabonzi care au muşcat peste 300.000 de persoane, mai ales copii şi femei şi asta o consemnez ca o realitate dezarmantă după revoluţie. Bucureşti mai înseamnă şi 70 de kilometri de metrou, reprezentând distanţa dintre Lazuri de Beiuş şi Oradea, aceasta fiind una din multele realizări de dinainte de revoluţie. O mare „realizare” după revoluţie, trebuie să amintesc şi numărul exagerat de mare de ţânţari care zboară deasupra Bucureştiului. Cercetătorii au descoperit că, vara, ţânţarii zboară foarte jos, la înălţimea unui om, deoarece au păduchi pe ei şi fiindcă sunt foarte mulţi şi nu-i vedem pe toţi, de multe ori, fără să vrem, ne lovim de ei şi ei de noi. Nu ştiu ce simt ţânţarii în acele momente, dar cercetătorii au descoperit că oamenii simt disconfort, se scarpină până rămân urme pe piele. Iarna, tot cercetătorii au descoperit, ţânţarii zboară la înălţime mai mare, aşa că nu-i mai deranjăm nici noi pe ei nici ei pe noi... Deştepţi sunt cercetătorii ăştia, descoperă tot. În Bucureşti nu se stropeşte cu soluţii ca să omoare ţânţarii, cred că s-a luat măsura să distrugă sănătatea oamenilor, introducând E-uri în alimentele de consum. Se vorbeşte că în Parlament sunt două propuneri: una, ca ţânţarii, purecii şi câinii să fie eutanasiaţi şi cealaltă, să fie prinşi şi castraţi... Cu politica lor, peste câţiva zeci de ani, cred că Bucureştiul va fi populat de câini, pureci, ţânţari şi alte insecte.
Revenind la acea misiune, în timpul zborului am auzit răpăit infernal de tablă ciuruită. Eram atacaţi de la sol cu foc de mitralieră. Instinctiv, am executat manevre de viteză, de înălţime şi direcţie, după care am raportat, prin staţia radio, conducătorului de zbor cele întâmplate. Aparatele de la bord indicau parametri normali, semn că elementele vitale nu erau lovite, aşa că am acceptat ca întoarcerea spre aerodrom s-o facem pe deasupra stadionului „Steaua” de unde trebuia să culegem date privind eventualele cuiburi de terorişti existente acolo. De parcă ei ar sta la vedere… Oricum puteau să ne primească cu foc. Era singura posibilitate de a afla de existenţa lor şi probabil, pe asta se şi sconta. Dar ce mai contau nişte găuri în plus în elicopter pe lângă cele existente? Stadionul era cufundat în linişte, doar în perimetrul cazărmilor dimprejurul lui era ceva agitaţie. Aproape de aerodrom, conducătorul de zbor ne-a comunicat să aterizăm urgent, pe locul unde ne aflam, fără a ne preciza alte elemente. Eram siguri că aerodromul este atacat şi pentru salvarea aparatului şi a echipajului nostru, se luase această măsură extremă. Spun asta deoarece pe lângă informaţiile, foarte multe false, transmise la radio şi tv, mai circulau altele şi-n rândul nostru. Ba că suntem atacaţi de avioane de vânătoare, ba de o escadrilă de elicoptere de bombardament, ba că vor debarca trupe din elicoptere, ba ne atacă o coloană de blindate, ba…, ba… Până atunci, în misiuni de zbor au fost atacate, de la sol, 9 elicoptere, 3 fiind doborâte. Am aterizat pe câmp, am aşteptat cam un sfert de oră cu motoarele pornite, apoi am fost chemaţi la bază. Când am coborât din elicopter şi am văzut găurile din podeaua lui, una dintre ele fiind la o palmă de scaunul unde stătusem eu, mi-am dat drumul pe spate, rămânând aşa, lungit, cu ochii spre cer, în „agonie şi extaz” şi-am zis: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule, c-ai fost cu mine şi m-ai salvat încă o dată”. Scăpasem ca prin minune şi nu-mi venea să cred că sunt viu.
După masa de seară au fost împărţite ajutoarele primite de la localnici: portocale, bomboane, ţigări. Ţin minte că în acea seară ne-a revenit fiecăruia câte un sfert de portocală. Dar nu cantitatea conta, că doar ştiam ce belşug are ţara, că de câţiva ani nu mai găseai portocale-n România decât „pe sub mână”, cât faptul că acele portocale fuseseră luate de la gura copiilor şi dăruite nouă ca semn al încrederii pe care populaţia din zonă o avea în noi, în Armata română. Iar noi încă nu ne dezmeticiserăm, încă mai pluteam într-o stare de dezinformare şi confuzie, încă nu ştiam cum, de ce şi împotriva cui trebuia apărată revoluţia. Unde erau teroriştii? Ceea ce ştiam cu siguranţă era că trebuie să executăm misiunile de zbor încredinţate, că trebuie să ne apărăm cazarma, aerodromul şi aparatele de zbor, dar ne derutau permanent Radioul şi Televiziunea, telefoanele şi zvonurile care informau populaţia ba că Boteniul e atacat, ba că Ceauşescu s-ar afla totuşi aici, de unde conduce lupta pentru reprimarea revoluţiei şi că-l ascundem, ba că Boteniul a căzut în mâinile teroriştilor care pregătesc un asalt, cu elicopterele capturate, asupra Capitalei. Erau atât de multe şi atât de veninoase asemenea „şopârle”, încât nici noi nu mai ştiam ce să credem, că fum fără foc nu iese.
VA URMA
Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.
cdor(r) Alexandru Popa