Duminica a IX-a după Rusalii
(UMBLAREA PE MARE ȘI POTOLIREA FURTUNII)
Mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cu adevărat nicio minte omenească nu le poate pătrunde,fără a avea Harul Duhului Sfânt, pentru a privii dincolo de litere şi a înţelege duhovniceşte Cuvintele prin care Fiul lui Dumnezeu ne cheamă la viaţa veşnică,ajutându-ne încă din viaţa aceasta în lupta împotriva patimilor. În toate pildele pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a lăsat omenirii, persoana omenească simte, cuvintele pline de mângâiere ale lui Hristos, care sunt menite să ne atragă pe noi oamenii în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu fiind „cuvântul întrupat” care a venit să ne vestească nouă lucrurile şi cuvintele pe care le-a auzit la Tatăl de fiecare dată când vorbeşte oamenilor, aşteaptă din partea acestora o receptivitate a lucrurilor pe care le grăieşte căci ceea ce ne spune nu este o învăţătură din lumea aceasta, ci sunt lucruri care hrănesc sufletul nostru şi trezesc în cugetul omului, dorul de existenţă veşnică. Actuala minune a Mântuitorului are loc după înmulţirea pâinilor şi a peştilor şi săturarea celor 5000 de bărbaţi. Firea Sa Dumnezeiască lucrează prin cea omenească care este cu totul sfântă şi fără de păcat asupra materiei lumii acesteia pentru a fi de folos oamenilor, întreţinând viaţa lor trupească, chiar sub ochii Sfinţilor Apostoli.
Deşi Apostolii au fost martori unui fapt supranatural care trebuia să trezească în inima lor întrebarea „cine este Această persoană, de poate cu puterile Sale să hrănească atâţia oameni?” ei nu s-au arătat prea impresionaţi, ba chiar înaintea înmulţirii pâinilor de către Iisus ei au dat dovadă de naivitate zicând „S-a făcut seară. Dă drumul mulţimilor să se ducă să îşi cumpere ceva de mâncare!” Mântuitorul a văzut aceste lucruri şi nu îngăduie ucenicilor să rămână în nepăsare şi să se oprească cu înţelegerea numai la lucrurile din lumea aceasta, ci le pregăteşte o anumită încercarea prin care să înveţe şi ei dar şi noi un anumit lucru fără de care nu ne putem apropia de Dumnezeu.
„Şi îndată Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.”
Mântuitorul îi trimite pe ucenicii săi în Corabie, să străbată marea singuri nu pentru că nu ar fi vrut să fie cu ei sau pentru că S-a gândit la pericolele ce sunt pe mare şi S-ar fi înfricoşat. Departe de aceste două gânduri este fapta Mântuitorului căci El de aceea a venit pe pământ ca oile Sale să aibă viaţă şi să o aibă din belşug. El dorește să fie lângă fiecare dintre noi tot timpul, ca şi noi să creştem în dragostea faţă de El, lepădându-ne de patimi, dar şi de obiceiurile rele. Cel de al doilea motiv pentru care Iisus nu a fost lângă ucenici este la fel de fals ca şi primul, căci cum ar putea Cel ce le-a făcut pe toate din nimic şi le-a făcut pe toate cu o Raţiune unică şi neschimbabilă pe lumea asta, să se înspăimânteze de stihiile naturii care sunt ţinute sub control tot de El în toată vremea şi în tot ceasul după cum e. El însuşi ne-a învăţat zicând „Tatăl Meu până acum lucrează, încă lucrez şi Eu!”.
Mântuitorul voia să îi înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nicio luptă. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru că ei să înţeleagă mai bine cât de mare este binecuvântarea ajutorului Dumnezeiesc în viaţa lor. Adeseori omul crede că absolut totul i se cuvine, ba chiar că Dumnezeu este dator să îi dăruiască aici binefaceri materiale pentru ca el să ducă o viaţă lipsită de griji pământeşti şi să desfăteze încă din veacul de acum cu felurite plăceri şi lucruri nefolositoare. Acest lucru este cu neputinţă celui ce vrea să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină şi de aceea Dumnezeu aduce peste el necazuri, ca să probeze credinţa sa şi totodată să vadă abilităţile sale de a se descurca cu harul ce le-a fost dat în lupta împotriva forţelor întunericului dar şi împotriva tentaţiei de a cârti împotriva Creatorului.
Sfinţii părinţi spun că virtutea pe care o pretinde omul că o are dacă nu este probat în necazuri nu este una reală, ci doar una de suprafaţă. Numai cel ce se poate ruga în timpul necazurilor, acela poate spune, că este cu adevărat părtaş de Harul Duhului Sfânt.
Vântul, ne spune Evanghelia că era potrivnic direcţiei în care corabia Sfinţilor apostoli în acel moment încerca să înainteze pe mare. Aşa este şi pentru noi creştinii în viaţa aceasta când încercăm să rezolvăm totul fără ajutorul lui Dumnezeu. De cele mai multe ori omul crede că raţiunea şi cunoştinţele umane sunt autosuficiente şi pe deplin satisfăcătoare, gândind omul în neştiinţa lui, că Dumnezeu este ceva, nici măcar cineva, care trebuie dat la o parte şi care împiedică pe om să se dezvolte autentic.
Dimpotrivă, Dumnezeu exact acest lucru doreşte, dezvoltarea autentică a omului dar nu aşa cum omul o voieşte, ci cum o voieşte Dummnezeu, adică din punct de vedere spiritual. Dumnezeu este Cel ce judecă cu judecată dreaptă şi doreşte şi pe noi să ne facă să privim lucrurile în mod curat. Vântul care suflă atunci împotriva Apostolilor în corabie suflă şi astăzi împtoriva oamenilor care fac parte din Biserica lui Hristos dar călătoresc în ea spre Împărăţia cerurilor, fără a se lupta cu răul din această lume. Nu este de ajuns să facem parte din Biserică fiind Botezaţi în numele Sfintei Treimi printr-un ritual văzut perceput de ochiul uman, ci să ne şi adâncim în cunoaşterea Sfintei Scripturi înţelegând adâncimea Tainelor bisericeşti şi demnitatea de fii ai lui Dumnezeu prin adopţiune la care am fost chemaţi din întunericul acestei lumi.
Adeseori în timpul vieţii pământeşti când omul se află în momente de veselie uită să dea slavă lui Dumnezeu pentru cele ce le-a primit de la El şi crede este cu putinţă a se mântui şi fără încercări. El nu numai că nu se mai roagă, dar ia decizii după capul lui şi în lucrurile lumeşti, dar şi în modul în care se poate desăvârşi. Atunci bate asupra lui vântul care era potrivnic şi corabiei Apostolilor, Dumnezeu voind ca prin acest vânt (încercări) omul să se trezească la realitate văzând faptul că toate sunt cârmuite de Creator.
Apostolii, deşi văzuseră minunata hrănire a mulţimii de către Mântuitorul şi săturarea lor au uitat să dea slavă lui Dumnezeu, pentru cele întâmplate, socotind faptele Fiului celui Etern al Tatălui, lucru de rând.
Această uitare a Apostolilor însă este din cauza slăbiciunii şi puţinătăţii tăriei lor spirituale pe care o aveau atunci din pricina firii lor umane ce zăcea în mocirla patimilor, asemeni celorlalţi oameni. Iată că Mântuitorul nostru ne învaţă încă o dată ce trebuie să facem după un lucru măreţ din viaţa noastră.
Mântuitorul se retrage singur în munte pentru a Se ruga, arătând că imediat după o reuşită din viaţa omului, persoana umană este datoare de a petrece un anumit timp cu Dumnezeu, vorbind cu El în rugăciune şi mulţumindu-I pentru cele pe care le-a primit. Mântuitorul de asemenea se mai roagă în munte pentru a arăta că muntele nu este doar o ridicătură de pământ şi pietre, ci este un loc în care se descoperă omul, tainele lui Dumnezeu căci în Vechiul Testament în munte s-au apropiat cel mai mult oamenii de Dumnezeu. Muntele este cel mai potrivit loc al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu pentru că îl ajută pe om să îşi desprindă mintea de lucrurile vremelnice ale veacului acestuia şi să cugete la măreţia celor viitoare lăsând în urma cele ce îl ţintuiesc de natura aceasta aflată într-o stare de rigiditate şi de repetiție fără sens dacă este văzută ca ultima realitate.
Hristos alege să se roage acum în munte şi pentru a da dovadă de smerenie, căci El doreşte să înfăţişeze umanitatea Sa ca pe o jertfă fără de prihană pentru fraţii săi, iar pentru asta este nevoie de multă smerenie. Smerenia aceasta ne-o arată Fiul lui Dumnezeu nedorind să primească laudă de la oameni pentru minunea de mai înainte a saturării celor 5000 de bărbaţi cu pâine şi peşti, arătând că el chiar dacă este Dumnezeu întrupat şi săvârşeşte minunile prin propria Sa putere, fiind actualmente într-o stare de coborâre (chenoză) faţă de Dumnezeu Tatăl, doreşte să se roage Lui pentru a arăta că firea omenească nu este destinată să rămână singură pe lumea aceasta, ci trebuie să se apropie de Sfânta Treime pentru că puterile sădite în ea de Dumnezeu să fie actualizate.
Mântuitorul se retrage în singurătate nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel, prin rugăciune, singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui. Omul rugător, chiar dacă se afla în singurătate, nu este un însingurat. Însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte.
Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare.
Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s'au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat.
Dar El le-a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”
Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.El i-a zis:
„Vino!” Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus
A patra strajă din noapte, reprezintă în chip tainic cele patru legământuri care au fost făcute de Dumnezeu cu om în întunericul veacului acestuia şi care erau cu totul nefolositoare, căci îl îndemnau pe om să nu mai păcătuiască, dar nu îl puteau ajuta în lupta cu răul. Cele 4 legământuri sunt cel făcut de Dumnezeu cu Adam după alungarea din Raiul Edenic, cel făcut cu Noe la ieşirea din corabie, cel făcut cu Avraam prin tăierea împrejur şi cel făcut cu Moise şi cu Israel la Muntele Sinai. Toate acestea au fost bune dar prin niciunul din ele omul nu s-a apropiat de Dumnezeu, ci doar a încercat să manifeste o oarecare cumpătare în relaţia lui cu semenii şi cu lucrurile.
Omul în viaţa aceasta spune că este credincios şi îşi ia nevoinţe mai mari decât poate aşa cum şi Sfântul Apostol Petru a luat asupra sa. A dorit să vină către Împăratul Veacurilor mergând pe mare, crezând că este suficient de puternic în credinţă, dar iată că prea multă încredere în persoana sa şi zelul greşit i-au fost păgubitoare. Dumnezeu însă prin iconomia Sa cea de negrăit îl lasă pe om să cadă pentru a îl face şi mai puternic şi pentru a-i arăta că El este mereu lângă om gata să îi dea noi puteri și să îl ajute să meargă mai departe pe drumul purificării până când va reuşi să calce peste toţi vrăjmaşii şi toată puterea potrivnicului.
Dar văzând vântul puternic, s'a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!”. Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Putin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”. Şi suindu-se ei în corabie, vântul s'a potolit.Iar cei din corabie I s'au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”.
Omul mereu spune că este suficient de tare ca să se lepede de lumea aceasta însă slăbiciunea omului este bine cunoscută de Dumnezeu şi din mila Lui, multe din faptele noastre fără de judecată sunt iertate pentru că noi să nu fim aspru pedepsiţi. Omul trebuie să îşi pună încrederea în Dumnezeu în toată vremea şi în tot locul căci Dumnezeu odată ce ne-a adus la existenţă nu îşi va lua mâna Sa de pe noi, adică niciodată nu va uita să Îi spună Fiului Său să ne ajute căci El de aceea S-a întrupat, neputinţele noastre le-a purtat şi rănile noastre le-a vindecat ca să arate omului atenţia şi preţuirea Să infinită faţă de făptura umană. Dumnezeu mereu ne va mustra pentru necredinţa noastră şi puţina noastră putere de a răbda necazurile, însă El ştie cu siguranţă măsura puterii fiecăruia de a răbda cele rele, aşa că nu îngăduie să fim ispitiți mai mult decât trebuie.
După fiecare ploaie de necazuri, în viaţa omului răsare Soarele dreptăţii, dar de data aceasta, persoana umană Îl poate percepe mai uşor şi se poate simţi mai apropiată de El pentru că prin răbdarea necazurilor şi-a purificat firea omenească şi o face să devină ca o „prismă” ce este pusă în lumina Soarelui Dreptăţii pentru că aşa cum din prismă, lumina solară iese în felurite culori, aşa din firea umană purificată şi devenită diafană faţă de razele Soarelui Dreptăţii, să ajungă mediul de manifestare cel mai mare al multiplelor lucrări Dumnezeieşti ce se revarsă asupra creaţiei prin harul Său nemărginit.
Cristian Radu
