Citeşte mai mult...Când vine Crăciunul se așterne peste lumea mea o liniște inexplicabilă. În această pace magică a inimii, parcă aud glasul lui Iisus. Uneori îl înțeleg, alteori… Caut încă tâlcul vorbelor lui și, ce pricep, iubesc.
O carte care-mi ridică ceața de pe suflet este Iisus, Fiul Omului a lui Kahlil Gibran. Te invit la lectura unui pasaj Matei – Predica de pe Munte. Dacă, după ce citești, un gând bun se ivește și un gest îl însoțește, atunci voi ști că speranța mai respiră în noi.

Într-o zi, pe vremea secerişului, Iisus ne-a chemat pe noi, discipolii Lui şi pe alţi prieteni de-ai Săi, pe dealuri. Pământul era înmiresmat şi împodobit cu toate bijuteriile lui ca fiica unui rege la ospăţul nunţii ei. Iar cerul era mirele ei.
Când am ajuns sus, Iisus stătea în dumbrava de lauri. Ne-a spus:
„Aşezaţi-vă aici, liniştiţi-vă mintea şi acordaţi-vă inimile, căci am multe să vă spun".
Apoi ne-am întins în iarba împodobită cu toate florile verii. Iisus s-a aşezat în mijlocul nostru şi a spus:
"Binecuvântaţi sunt cei senini în spirit.
Binecuvântaţi sunt cei ce nu sunt stăpâniţi de averi, căci ei vor fi liberi.
Binecuvântaţi sunt cei ce nu-şi uită durerea şi în durerea lor îşi aşteaptă bucuria.
Binecuvântaţi sunt cei înfometaţi după adevăr şi frumuseţe, căci foamea lor le va aduce pâine şi setea lor le va aduce apă rece.
Binecuvântaţi sunt cei buni, căci ei vor fi mângâiaţi de propria lor bunătate.
Binecuvântaţi sunt cei cu inima pură, căci ei vor fi una cu Dumnezeu.
Binecuvântaţi sunt cei iertători, căci ei se vor bucura de iertare.
Binecuvântaţi sunt făcătorii de pace, căci spiritul lor va sălăşlui deasupra luptei şi ei vor face din cimitir grădină.
Binecuvântaţi sunt cei hăituiţi, căci ei vor fi iuţi de picior şi înaripaţi.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci voi aţi descoperit împărăţia cerului înăuntrul vostru. Proorocii din vechime au fost persecutaţi când au cântat acea împărăţie. Şi voi de asemenea veţi fi persecutaţi. In aceasta stă onoarea şi răsplata voastră.
Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea şi-ar pierde gustul cum va mai fi sărată hrana inimii omului?
Voi sunteţi lumina lumii. Nu puneţi acea lumină sub obroc, ci mai degrabă lăsaţi-o să lumineze de pe vârful muntelui pentru toţi cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu.
Nu vă gândiţi că am venit să distrug legile cărturarilor şi fariseilor, căci zilele mele printre voi sunt numărate şi cuvintele mele sunt măsurate şi n-am decât ceasuri pentru a împlini o altă lege şi a revela un nou legământ cu Dumnezeu.
Vi s-a spus că nu trebuie să ucideţi, dar eu vă spun vouă că nu trebuie să vă mâniaţi fără o cauză dreaptă.
Aţi fost învăţaţi de strămoşi să vă aduceţi viţelul şi porumbelul la templu şi să-i ucideţi pe altar pentru ca Dumnezeu să-şi hrănească nările cu mirosul grăsimii lor şi astfel să puteţi fi iertaţi de greşelile voastre.
Dar eu vă spun vouă: puteţi să-i oferiţi oare lui Dumnezeu ceea ce Ii aparţine încă de la începuturi sau puteţi să-L împăcaţi pe Acela al cărui tron este deasupra adâncului tăcut şi ale cărui braţe înconjoară spaţiul?
Mai bine, caută-ţi fratele şi împacă-te cu el înainte de a te duce la templu şi fii plin de iubire faţă de aproapele tău, căci în sufletul acestor fapte Dumnezeu clădeşte un templu ce nu va putea fi distrus şi în inima lor El ridică un altar ce nu va pieri niciodată.
Vi s-a spus: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Dar eu vă spun vouă: "Nu vă opuneţi răului, căci împotrivirea este hrana răului şi îl face pe acesta şi mai puternic. Numai cei slabi se răzbună. Cei puternici în suflet iartă şi este o onoare pentru cei loviţi să aleagă iertarea, căci numai copacul plin de fructe este scuturat sau lovit cu pietre pentru a hrăni".
Nu vă gândiţi la ziua de mâine, ci mai curând contemplaţi adânc ziua de azi, căci este de ajuns pentru azi miracolul zilei.
Nu vă preocupaţi de voi înşivă atunci când dăruiţi, căci oricine dăruieşte de la Tatăl primeşte şi cu cât va da mai mult, cu mult mai mult va primi.
Dar fiţi atenţi la cât e necesar să dăruiţi şi fiecăruia să-i daţi atât cât are nevoie, căci nici Tatăl nu dă sare celui însetat, nici pietre celui înfometat, nici lapte celui înţărcat.
Nu daţi ceea ce-i sfânt la câini şi nici nu aruncaţi perle înaintea porcilor, căci cu aceste daruri vă bateţi joc de ei şi ei la rândul lor îşi vor bate joc de darurile voastre şi în ura lor vă vor distruge cu bucurie.
Nu strângeţi comori care sunt trecătoare sau pe care hoţii le pot fura, ci mai curând adunaţi Comori ce nu pier şi nu pot fi furate şi a căror frumuseţe se înteţeşte când nenumăraţi ochi o privesc.
Căci acolo unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.
Vi s-a spus că ucigaşul trebuie dat săbiei, că hoţul trebuie crucificat şi prostituata ucisă cu pietre. Dar eu vă spun vouă că nu sunteţi eliberaţi de faptele rele ale ucigaşului, hoţului sau prostituatei şi când voi îi pedepsiţi trupeşte, propriul vostru suflet este în întuneric.
Cu adevărat, nici o crimă nu este comisă de un singur bărbat sau de o singură femeie. Toate crimele sunt comise de toţi. Şi cel care îşi plăteşte pedeapsa poate că a rupt o verigă din lanţul care atârna la propriile voastre glezne. Poate că plăteşte cu propria lui durere preţul pentru bucuria voastră trecătoare."
Astfel ne-a vorbit Iisus şi eu am simţit o dorinţă fierbinte de a îngenunchea în faţa Lui şi de a-L venera, însă în timiditatea mea nu am îndrăznit nici să fac vreo mişcare, nici să spun vreun cuvânt.
Dar la sfârşit am îndrăznit şi i-am spus: "Aş vrea să mă rog în acest moment, însă limba îmi este grea. Învaţă-mă, Maestrul meu, să mă rog."
Şi Iisus a spus: "Când vrei să te rogi, lasă dorul cel mai adânc să-ţi rostească cuvintele. Acum dorul meu este să mă rog astfel:
Tatăl nostru în cer şi pe pământ, sfânt este numele Tău.
Facă-se voia Ta în noi precum pretutindeni,
Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea Ta îndestulătoare.
Şi în compasiunea Ta iartă-ne şi înalţă-ne pentru a ne ierta unul pe altul.
Călăuzeşte-ne către Tine şi întinde mâna Ta către noi când rătăcim în întuneric,
Căci a Ta este împărăţia şi în Tine este puterea şi împlinirea noastră."

Se făcuse seară. Iisus a coborât dealurile şi noi toţi L-am urmat. Şi cum mergeam în urma Lui, repetam rugăciunea spusă de El şi rememoram tot ceea ce ne spusese, căci ştiam că acele cuvinte ce au căzut ca fulgii asupra noastră, în acea zi, trebuiau aşezate şi crescute cu fermitate, precum cristalele. Şi mai ştiam că acele aripi ce au fluturat deasupra capetelor noastre, trebuiau să zdruncine pământul precum nişte copite de fier.

Nota: Citatul face parte din cartea Iisus- Fiul Omului publicată în anul 1928, după o perioadă de aproape 20 de ani în care Kahlil Gibran a lucrat la ea. Găsiți aici un portret al lui Iisus format din mărturiile celor care i-au fost în preajmă .

Monica Lacramioara Barbulescu

Trainer & Coach

MonicaLacramiaora.Barbulescu@bcr.ro

Revista periodic - Parohia Odai


Ne-ai dat şi vânt, ne-ai dat şi ploi,
Priveşte Doamne, către noi.
Priveşte şi nu ne lăsa,
Ştim că greşim în faţa TA.
Că suntem răi şi duşmănoşi,
Că suntem, tare păcătoşi.
Că vrem mai mult... şi te-am uitat,
Şi-apoi... smeriţi, ne-am închinat.
Vrem să vedem puterea TA,
Ca să credem Doamne în ea...?!
Dar TU, mereu ai fost cu noi,
La bine, dar şi la nevoi.
Ne iartă Doamne, te-am ruga,
Cum l-ai iertat şi pe TOMA.
Ne iartă, ne călăuzeşte,
Către LUMINĂ ne-nsoţeşte.

Revista periodic - Parohia Odai

MAICĂ sfântă, precurată,
Calea bună, TU mi-arată,
Ş´atunci când îmi va fi greu,
Luminează drumul meu.
Drumu-i greu, şi cu ispite,
Te rog MAICĂ, să-mi dai minte.
Să urmez calea cea dreaptă,
Şi prin vorbă şi prin faptă.
Căci ispita-i la tot pasul,
Către TINE, îndrept glasul,
Şi mă rog MĂICUŢA mea,
Să veghezi la soarta mea.
Arată-mi, ce-i bun, ce-i rău,
TU-mi arată, drumul meu.
În viaţă să fac doar bine,
Şi să nu fac rău la nimeni.
TU, eşti MAICA PREACURATĂ,
Şi cea BINECUVÂNTATĂ,
Şi la TINE m-oi ruga.
Câte zile voi avea.
Amin!

Revista periodic - Parohia Odai


A apărut încet,
Pe-o rază de lumină,
Şi a şoptit în taină
Minunea ce-o să vină.
Cu ochii larg deschişi
Pe chipul de fecioară,
Cu teamă şi mirare,
Primi vestea cea mare.
Căci Domnul a ales-o
Să-i poarte pruncul sfânt,
Ce va-mpărţi iubire
În veci pe-acest pământ.
Şi, îngeru-i mai spuse
Că DOMNU-I trimetea,
Ca ajutor pe Iosif,
Să fie lângă ea.
S-o apere de oameni,
Şi pruncul să îl crească
Să facă voia LUI
Pe ei să-i ocrotească.
S-a bucurat Maria,
În credinţa Ei curată.
Acum de DUHUL SFÂNT
E binecuvântată

Revista periodic - Parohia Odai

Cu lacrimi pe obraz
Şi cu nesomn pe gene,
Aşteptai să treacă noaptea
Şi gândurile grele.
Priveai cu duioşie
La pruncul tău cel mic,
Vroiai bine să-i fie,
Şi să îl vezi voinic.
Trecuta-au ani şi clipe,
Copii au crescut,
Un zâmbet ţi se-aşterne,
Pe chipul obosit.
Dar sufletul ţie tânăr,
Să fugi spre ei ai vrea,
Dar vârsta nu te lasă,
Şi inima ţi-e grea.
Ei vin cu bucurie, cât le mai ieşi în prag
Durerea să-ţi aline,
Căci i-ai crescut cu drag.
De mână cu nepoţii
Să-ţi mulţumească-or vrea
Zâmbesc acum cu toţi:
LA MULŢI ANI! MĂICUŢA MEA
Olteanu Iuliana

Revista periodic - Parohia Odai

Dreapta credinţă: arvuna Împărăţiei cerurilor

“… Evanghelia Duminicii Ortodoxiei ne învaţă două adevăruri despre dreapta credinţă. Primul: dreapta credinţă este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Al doilea adevăr: dreapta credinţă este vederea duhovnicească sau mod de cunoaştere şi trăire a realităţilor netrecătoare, a vieţii din Împărăţia lui Dumnezeu.

Credinţa este o vedere spirituală dincolo de vederea fizică. Este o pregustare a ceea ce a fost promis şi este o dovedire (confirmare) a ceea ce este nevăzut. Credinţa este deci o cunoaştere dincolo de cunoaşterea simţurilor, ea este o vedere a ochilor sufletului care percep prezenţa lui Dumnezeu în creaţie, în istorie şi în viaţa omului.

În sensul acesta, Sfinţii Părinţi ne arată că icoana din biserică este o vedere prin credinţă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe icoană omul este văzut în Împărăţia lui Dumnezeu. Sfinţii sunt deosebiţi între ei, dar au ceva comun şi anume aureola sau nimbul de lumină. Lumina sau slava aceasta veşnică este comună tuturor, dar ea nu se vede cu ochii fizici sau trupeşti, ci se vede numai cu ochii duhovniceşti. Deci, icoanele cheamă spre ceea ce este nevăzut: slava din Împărăţia lui Dumnezeu în care intră sfinţii, slava

pe care ei o pregustă tainic în sufletele lor ca lumină a Învierii lui Hristos, ca slavă a Preasfintei Treimi, această lumină necreată şi netrecătoare care se adună tainic în inimile sfinţilor prin rugăciune şi prin fapte bune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, după ce omul s-a pocăit şi curăţit de păcatele sale. Prin urmare, icoana nu este un simplu element estetic în biserică şi nici numai didactic, ci ea este mai întâi de toate o vedere duhovnicească a comuniunii sau legăturii dintre lumea văzută şi cea nevăzută, între cele pământeşti şi cele cereşti. Însă “cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd  sunt veşnice” (II Corinteni 4,18). De aceea, credinţa adevărată este arvuna vieţii veşnice din ceruri….”

Prea Fericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
( Foame şi sete după Dumnezeu - înțelesul şi folosul postului)

Revista periodic - Parohia Odai

Sfinţii 40 de Mucenici sunt prăznuiţi de Biserica Ortodoxă, în fiecare an, pe data de 9 martie. Aceşti mucenici au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324), prigonitor al creştinilor. Sfinţii 40 de Mucenici erau soldaţi creştini şi făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Aflând despre credinţa lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemniţaţi timp de opt zile şi bătuţi cu pietre. Prin semne divine au fost însă întăriţi în dreapta credinţă. După aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei.

La miezul nopţii, unul dintre cei 40 de mucenici a ieşit din apă din cauza gerului. Alergând spre baia caldă, pusă de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei rămaşi să îndure gerul au început să se roage: "Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, uşurează-ne sarcina şi alină iuţimea văzduhului, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toți că ne-am mântuit strigând către Tine“.

În urma acestei rugăciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheaţa s-a topit şi 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. Unul dintre soldaţii de pază, uimit că în miezul nopţii o lumină din cer încălzeşte apa şi că o cunună din cele 40, pogorâte peste mucenici, nu are peste cine să se aşeze, s-a aruncat în apă, mărturisind că şi el este creştin. Pentru că au fost scoşi vii din lac, trupurile lor au fost arse şi oasele aruncate în lac. După trei zile, Sfinţii s-au arătat episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creştinii le-au scos şi le-au îngropat cu mare cinste. Cei patruzeci de Sfinţi Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gasos Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

În mitologia populară cei 40 de mucenici apar ca protectori ai omului, ai vegetaţiei şi agriculturii. Cu această ocazie, ofranda adusă sunt “mucenicii”, prăjituri care se mai numesc în diversele zone ale ţării măcinici, sfinţi, sfinţişori, bradoşi. “Mucenicii” se fac în formă de om, dar şi de albină sau porumbel. Astăzi, îi regăsim mai ales sub forma cifrei 8, care se aseamănă cu chipul de om. “Mucenicii” aceştia, pregătiţi cu miez de nucă şi miere, se împart pe la rude, vecini, oameni sărmani,

pentru pomenirea celor morţi, dar şi pentru belşugul viitoarelor recolte. Această zi continuă să reprezinte o sărbătoare a reînvierii naturii, a regenerării anului la început de primăvară, o trezire din amorţeală şi neapăsare a păcatului la curăţare purificătoare şi dătătoare de viaţă nouă şi sfântă în Iisus Hristos.

Tradiții legate de sărbătoarea "Măcenicilor" - în ziua de "Măcenici" - se bate pământul pentru a scoate căldura și iarba din pământ și pentru a alunga frigul iernii; - se arde gunoiul din curte, iar tinerii sar peste foc pentru a avea parte de sănătate în timpul anului. Aceasta reprezintă în fapt o incinerare a iernii, pentru a face loc primăverii;

  • afumarea gospodăriei, cu o cârpă arsă, cu care se înconjoară curtea pentru a fi ferită de rele;

  • ziua de "Măcenici" arată și cum va fi primăvara. În popor se spune că așa cum este în Ziua de 9 Martie, aşa va fi toată primăvara;

Revista periodic - Parohia Odai

Pentru a mântui pe omul împovărat de păcat și rupt din comuniunea cu dumnezeirea, Dumnezeu Însuși trebuia să vină în maximă apropiere de el, să-i devină un semen capabil să vorbească în graiul său și să-i descopere tainele divine. Pentru ca Fiul să poată coborî printre oameni și Să-Și  împroprieze natura umană, pe care avea s-o îndumnezeiască, El trebuia să găsească în cuprinsul lumii create un vas ales, apt de a deveni receptacol al divinității și de a zămisli un fiu preacurat al cărui ipostas avea să fie însuși Logosul divin. Ne aflăm aici în plin mister și trebuie să ne străduim a nu destrăma taina care învăluie faptele mai presus de fire.

Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

Simbolurile şi semnificaţia mărţişoarelor Odată cu răspândirea obiceiului mărţişorului în cadrul citadin, bănuţul originar a început să fie înlocuit cu figuri sau simboluri norocoase mai mult sau mai puţin tradiţionale, astfel putem enumera: Mărţişorul cheii - este un simbol norocos semnificând posibilitatea de a-ţi găsi calea către succes sau împlinirea idealurilor. Mărţişorul coşarului - “Ţi-a ieşit coşaru-n drum / o să ai noroc de-acum…” - micul coşar negru este un simbol vechi al norocului, caracteristic tradiţiei româneşti. Coşarul, ca simbol al norocului, care aduce fericire şi prosperitate, a născut multe superstiţii de-a lungul timpului. Mărţişorul gărgăriţei/buburuzei - este un simbol norocos, dar şi un însemn al maternităţii, fertilităţii şi mamei pământ. Mărţişorul potcoavei - este un simbol străvechi utilizat în apărarea contra ochiului rău sau deochiului. Mărţişorul trifoiului cu patru foi - simbol recunoscut al norocului, trifoiul cu patru foi înglobează o semnificaţie aparte pentru fiecare frunză : faimă, dragoste, bogaţie, sănătate.

Stoica Raluca

Revista periodic - Parohia Odai

Agrisul (ribes uva-crispa sau ribes grossularia)

Agrişul este un arbust cu o înălţime, la maturitate cuprinsă între 60 şi 150 cm. În ţara noastră se întâlneşte în zona subalpină şi alpină, prin tufărişuri şi păduri.

Aparţine familiei saxifragaceelor.

Florile sunt mici, verzui sau roşcate, hermafrodite, grupate  câte 2-3. Fructul este globulos, ovoidal, sau alungit, de culoare  verde, galbenă sau roşiatică, păros, cu nervuri. Coacerea are loc în iunie-iulie. Fructele au gust  dulce, acrişor, aromat şi sunt comestibile. Agrişele au şi o mare valoare medicinală, fiind bogate în săruri minerale şi  vitamine.

În practica naturistă, şi nu numai, se face cură de agrişe, ajungându-se să se consume, în curele de dezintoxicare, până la 1 kg de agrişe pe zi. Se consumă atât ca desert cât şi în scop curativ. Conţine substanţe active importante: vitaminele A, B1, B2, C si P, calciu, potasiu, sodiu, fosfor, acizi - mai ales acidul citric, dar şi acidul malic sau tartric, pectine. În practica medicinală curentă, agrişele sunt utilizate datorită calităţii lor laxative şi depurative. Au efecte, de asemenea, şi în suferinţele reumatice, în gută, în afecţiunile cardiace. Totodată, sunt un bun regulator al activităţii digestive şi hepatice, precum şi un diuretic natural şi eficient. Agrişele sunt recomandate şi în curele de slăbire. Planta are următoarele calităţi terapeutice: tonic, digestiv, laxativ, depurativ, diuretic. 
Uz intern: - atonie digestivă, obezitate, afecţiuni hepatice, reumatice, cardiace, digestive - fructe proaspete sau sub formă de infuzie sau dulceaţă.
Contraindicaţii: - Agrişul este contraindicat în caz de alergii la fructele arbustulu

Albăstrea (centaurea cyanus)

Plantă medicinală care are flori albastre globuloase. Albăstrelele cresc în zonele de câmpie şi de deal (mai ales pe lângă lanurile de cereale), dar şi în zone cu clima uscată şi ajung la maturitate începând  cu luna iulie până în septembrie. Au o durată de viaţă de 1-2 ani. De la această plantă se utilizează în mod special florile. Planta este acoperită de peri micuţi care îi oferă un aspect mătăsos. În ciuda numelui, florile plantei sunt atât albastre dar şi alb-roz. Florile se vor recolta doar când sunt integral deschise. Albăstrelele au proprietăţi calmante, hidratante, astringente, emoliente, bacteriostatice, antiinflamatoare. Se utilizează mai ales în boli ale pielii şi în cosmetică, dar şi pentru alte afecţiuni. Pentru ca efectul albăstrelelor să fie evident, în scop cosmetic, acestea trebuie utilizate sub formă de comprese, zilnic timp de 10-15 minute timp de 2 -3 luni. În scop medicinal se vor utiliza doar florile plantei. Uscarea florilor se va face întinzându-le într-un singur strat pe o suprafaţă uscată. Dupa acest procedeu, pentru preparearea ceaiurilor (infuzii) florile vor fi păstrate în pungi de hârtie.

Uz extern: - flori - ochi obosiţi sau iritaţi, riduri, eczeme, ulceraţii ale pielii, orjelet, ihitioză, conjunctivite - sub formă de infuzie (compresă) concentrată şi cataplasmă.
Uz intern: - flori - bronşite, stări febrile, boli hepatice, boli renale, boli ale aparatului urinar, ameliorarea stărilor diareice.

Revista periodic - Parohia Odai

Păpuşi, fluturi, gărgăriţe, potcoave sau coşari. Începutul lunii Martie readuce unul dintre cele mai vechi şi frumoase obiceiuri româneşti - Mărţişorul.
Acest vechi obicei datează din vreme îndelungată, arheologii descoperind astfel amulete realizate cu aproximativ 8.000 de ani în urmă, ceea ce face ca această datină să îşi păstreze însemnătatea şi în zilele noastre. O valoare aparte îi era atribuită de către strămoşi, pentru că până nu demult, 1 Martie marca Anul Nou, şi mai cu seamă anul nou agricol, când natura revine la viaţă. Astfel, strămoşii noştri celebrau Anul Nou la 1 martie, de sărbătoarea „ Matronalia” , închinată zeului Marte, ocrotitorul câmpului şi al turmelor, căruia îi sunt dedicate sărbătorile primăverii, florilor şi fecundităţii naturii. Se crede că sarcina realizării acestor mici simboluri le revenea femeilor, care începeau să confecţioneze micile amulete încă din iarnă, din pietricele vopsite în alb şi roşu. Însă culorile nu au fost alese întâmplător, astfel că şnurul mărţişorului simbolizează principiul purificării vieţii şi înţelepciunii, prin împletirea armonioasă a celor două fire de lână, cânepă sau mătase. Simbol al sacrificiului, culoarea roşie era atribuită femeii, iar culoarea albă conferită de albul norilor şi limpezimea apelor, primăvara era specifică înţelepciunii bărbatului. Mai târziu, în Moldova şi Bucovina acestea erau confecţionate din monede, legate cu un şnur împletit din fire subţiri de lână şi mătase din aceleaşi culori. Moneda era după rangul celui ce o poartă, de aur, argint sau bronz şi se purta pentru a avea noroc şi vreme bună în tot anul. Fetele îl purtau la gât timp de 12 zile, apoi îl prindeau în păr şi îl ţineau până când înflorea primul pom sau până la sosirea berzelor. Şnurul se agăţa de o creangă înmugurită, iar cu moneda fetele cumpărau caş, pentru ca tot anul să fie frumoase şi protejate de soare. În vechime, acest rit aducea foloase şi pentru recolta de peste an, astfel că agăţatul şnurului în copac îi ferea de îngheţ şi favoriza roade bogate. De asemenea, celor tineri li se ofereau mărgele viu colorate înşirate pe un lanţ, gest care semnifica puterea şi norocul, iar Mărţişorul se punea de regulă în zorii zilei până să apără soarele. În Banat, datina spune că fetele nemăritate care se spălă cu apa adunată de pe frunzele fragilor din pădure se vor mărita în anul respectiv, iar în zona Bihorului există obiceiul ca fetele să se spele cu apă de
ploaie pentru a fi sănătoase şi frumoase, obicei care se păstrează şi astăzi. Ele vor purta mărţişoarele până când cucul va începe să cânte, sau până înfloresc primii trandafiri sau cireşi. În Dobrogea, tradiţiile spun că  mărţişorul trebuie să fie purtat până la venirea berzelor ca mai apoi să fie aruncat spre înaltul cerului.
Tradiţiile româneşti din satele transilvănene dau culoare legendei Mărţişorului care este agăţat de  poartă, ferestre sau de coarnele animalelor pentru a îndepărta relele şi blestemele. Astfel, momentul în care se desface Mărţişorul este unul care marchează biruinţa primăverii şi a  Soarelui asupra vremii capricioase din zilele Babelor.

Povestea mărţişorului Odată soarele cobora într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotarât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze soarele. Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picatură de sânge se scurse în zăpada imaculată. Apoi a murit. De atunci tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul roşu. voinicului. Ei le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Ortodoxia s-a ferit totdeauna de a formula explicații logice ale acestor taine și de a raționaliza  misterul; ea s-a mărginit să dea interpretări ce-și aveau originea în Scriptură și în experiența spirituală a Sfinților Părinți, evitând să le închidă în formule dogmatice înguste, care niciodată nu pot epuiza aspectele paradoxale ale misterului divin. Acest vas ales a fost Fecioara Maria, rod al unei lucrări harice extinse pe secole, bucurându-se de o curățenie dobândită timp de generații. Buna Vestire (sau Blagoveș tenia, cum se mai numește în popor, cu
vechiul termen slavonesc) este sărbătorită la data de 25 martie, când Fecioara Maria a fost aleasă de Dumnezeu să nască pe Dumnezeu Fiul și a primit înștiințare prin Arhanghelul Gavriil: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!
Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei... Ș i iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema...” (Luca 1, 28-32). Fecioara, cutremurându-se în sufletul ei, s-a supus voii lui Dumnezeu, zicând: "Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38).
Este cea mai timpurie dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului, atestat documentar. Se ştie că încă din secolul IV sau V s-a zidit la Nazaret o biserică, pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit de la înger vestea că va naşte pe dumnezeiescul Prunc. În Răsărit data de 25 martie s-a generalizat îndată ce Naşterea Domnului a început să fie sărbătorită peste tot la 25 decembrie, adică încă din prima jumătate a secolului V.
Teologul Nicolae Cabasila observă că dacă la crearea primului Adam, Tatăl se sfătuieşte cu Fiul şi cu Sfântul Duh, venirea la existenţă a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc după obţinerea consimţământului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cea care-L naşte nu e folosită ca mijloc al venirii Lui la existenţă ca Om, fără voia ei. Nicolae Cabasila ne mărturiseşte că "Dumnezeu nici nu a înştiinţat de mai înainte pe Adam, nici nu l-a înduplecat să-şi dea coasta, din care avea să se zidească Eva, ci lipsindu-l de simţire, i-a răpit mădularul. Dar procedând la zidirea noului Adam (Hristos), a înştiinţat-o mai înainte pe Fecioara şi a aşteptat  credința şi învoirea ei. Maica Domnului, a crezut pe baza unei simple făgăduinţe că se va petrece cu ea un fapt ce depăşeşte legea firii. A crezut posibil, imposibilul. Ș i prin aceasta l-a făcut posibil, după cum susţine părintele Dumitru Stăniloae. E o lege a firii să nu poată zămisli cele ce şi-au ales viaţa fecioriei. De aceea Maica Domnului întreabă: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?". Însă, după ce îngerul îi comunică modul zămislirii minunate - "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri", Fecioara nu s-a mai îndoit de vestirea îngerului. În clipa în care declară că se încrede cu desăvârşire în minunea ce se va săvârşi cu ea, Fiul lui Dumnezeu se şi sălăşluieşte în ea, zămislindu-Se Om.
În calendarul popular Buna Vestire este cunoscută sub denumirea de Ziua C ucului, pentru că în aceastăzi are loc primul său cântec, prin care anunţă vestirea primăverii.
Flăcăii şi fetele îl întrebau pe cuc când se vor căsători: "Cucule voinicule/ Câţi ani îmi vei da/ pân’ m-oi însura (mărita)?". Dacă se întâmpla ca după rostirea acestor cuvinte, cucul să cânte, cântecul său echivala cu un an de aştepare. Dimpotrivă, dacă el tăcea, tăcerea sa era semn că avem de-a face cu o căsătorie grabnică.
În unele zone, pentru a avea roade bogate în livezi, pomii se ameninţau cu toporul şi se stropeau cu ţuică. Tot acum, gospodarii din Maramureş adună lucrurile de prisos de prin curţi şi le dau foc. Ritualul, cunoscut sub numele Noaptea focurilor, e practicat la fiecare casă maramureşeană, el durând până după miezul
nopţii sau până în zori. Fiind dezlegare la peşte, se spune că acela care gustă peşte de Buna Vestire se va simţi tot anul ca peştele în apă. În popor se mai spune că pescarii nu au voie azi să arunce mămăliga în apă, pentru că mor peştii. De asemenea, este ziua în care este bine să se pună pe pragul casei pâine şi sare pentru hrana îngerilor. Troparul praznicului - “Astăzi este începutul mântuirii noastre ș i arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face ș i Gavriil harul îl binevesteşte. Pentru aceasta ș i noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i cântăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”

Revista periodic - Parohia Odai

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Gherasim de la Iordan (4 martie)

Acest sfânt a îmbrățișat viața pustnicescă încă din copilărie, iar după primirea sfințitului chip monahicesc s-a retas în pustiul Tebaidei stăruind în nevoințe, mai târziu întorcându-se în patria sa, Lichia. În vremea împăratului Teodosie cel Tânăr s-a așezat în apropierea râului Iordan, unde a ridicat o mânăstire. Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie.

În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvârşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rânduiala vieţii de Cuviosul Gherasim.

Sfântul Gherasim umblând prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blânzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Sfântul a şezut şi, luând piciorul fiarei, a scos spinul, iar leul după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe sfânt, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. În viața Sfântului se spune că părinţii aveau în lavră un catâr cu care îşi aduceau apa de la râul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catârul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lângă râul Iordanului. Într-una din zile, păscând catârul, leul s-a dus de lângă dânsul şi a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul deşteptându-se şi căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mâhnit că pierduse catârul. Stareţul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: "Unde este catârul?" Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: "Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!". De atunci, din porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă şi aflând pricina, i-a fost milă de el şi a dat trei galbeni părinţilor ca să cumpere un catâr pentru trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mânăstirească,

iar pe leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catârul trecând iarăşi cu cămilele la Sfânta cetate a Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el şi catârul acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară şi fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte şi mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse, şi l-a adus

la stareţ. Cuviosul stareţ zâmbind, a zis către fraţi: "În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!". Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.

Revista periodic - Parohia Odai

Prima duminică din Postul Paştelui, duminica în care s-a săvârşit actul solemn de cinstire a Sfintelor icoane, este Duminica Ortodoxiei sau Duminica biruinţei Ortodoxiei.

Este sărbătoarea victoriei iconodulilor asupra iconoclaştilor prin decizia Sinodului VII Ecumenic de la Niceea din anul 787, consfinţită de sinodul de la 843. Drept urmare, slujba de prăznuire pomeneşte restaurarea cinstirii icoanelor în tipicul Bisericii dar şi în viaţa particulară a creştinilor. Criza iconoclastă a apărut în perioada împăratului Leon III Isaurul, care printr-un edict radical şi agresiv ce prevedea distrugerea sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte. Iconoclaştii, susţinătorii politicii imperiale, numiţi şi "sfărâmătorii de icoane", priveau cu suspiciune orice reprezentare artistică a lui Dumnezeu sau a unor oameni; ei cereau distrugerea icoanelor, deoarece considerau cultul icoanelor

ca idolatrie, încălcare a poruncii a doua din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a vreunui lucru, să nu te închini lor nici să le slujeşti” ( Ieşire 20, 4 ).

Iconodulii, numiţi şi "cinstitorii icoanelor" erau cei care apărau locul icoanelor în B iserică şi în caselecreştinilor arătând că cinstirea sfintelor icoane nu înseamnă încălcarea poruncii divine.

Împotriva iconoclasmului a scris Sfântul Ioan Damaschin. Respingând învinuirea că prin venerarea icoanelor s-ar comite o erezie, el concepe icoana ca simbol şi mijlocitor cu sfântul reprezentat. Astfel icoana are un rol multiplu: de a împodobi locaşul de închinare (estetic); de a învăţa din istoria Bisericii (pedagogic); de a însoţi cultul divin (latreutic) şi de a mijloci harul divin (haric).

La 11 martie 843 patriarhul Metodie a convocat la sinodul de la Constatinopol, pe toţi episcopii, egumenii şi monahii, care în decursul luptelor iconoclaste au avut de suferit. Sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, restabilind cultul icoanelor, rostind anatema asupra tuturor iconoclaştilor. La sfârşit a fost compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor; textul acesta şi al tuturor dogmelor Bisericii, a intrat apoi într-un "sinodycon" special ca decizie sinodală, spre a fi citit anual în întreaga Biserică, în prima Duminică din postul Sfintelor Paşti, ca un avertisment general. Cum măsura a fost luată în ajunul primei duminici din postul pascal, duminica aceea, din 11 martie 843, a fost denumită "Duminica Ortodoxiei" ca să fie spre amintire despre biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.

Aşa cum rezultă din învăţătura creştin ortodoxă, icoana este punct de întâlnire a istoriei cu eternitatea, fereastra către absolut. Ea nu reprezintă o încălcare a poruncii a  doua din Decalog, pentru că nu ne închinăm materialului din care este făcută icoana (lemn, metal, hârtie, etc.), ci la ceea ce este reprezentat pe ea - chipul

Mântuitorului Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfinţilor. Cu atât mai mult, icoana primeşte încărcătura harică după sfinţirea ei, devenind dintr-un simplu tablou religios o modalitate de comunicare, prin intermediul chipurilor sau scenelor pictate, cu transcendentul, cu dumnezeirea. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie sfintelor icoane şi purtaţi-le în casă şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii.

La noi în ţară se găsesc 102 moaşte sfinte şi icoane făcătoare de minuni şi 16 izvoare tămăduitoare, printre care amintim: Icoanele Făcătoare de Minunii ale Maicii Domnului de la Schitul Nămăieşti, Ghighiu, Moaştele Sfintei Paraschieva de la Iasi, Moaştele Sfântul Dimitrie Basarabov de la Mitropolie, Sfântul Mina, Sfântul Nicolae, Sfântul Cirpian, etc.

Preot Ion Iliuţă

Revista periodic - Parohia Odai

Share on Myspace