Elev la liceul militar

Liceul militar se află amplasat aproape de calea ferată Vaşcău-Sudrigiu-Drăgăneşti-Beiuş-Bucureşti. Multe bucurii, dar mai multe întristări mi-au produs trenurile care treceau pe acolo. Bucurii, o dată la trei luni, când trenul mă ducea acasă şi întristări, în fiecare zi, când îi auzeam zgomoul roţilor şi şuieratul pătrunzător şi ştiam că merge în Bihor şi pe mine mă lasă în locurile acelea străine. În schimb, în liceul militar, condiţiile de cazare, masă, echipamentul, învăţătura, erau toate gratuite, iar nivelul de pregătire al profesorilor se considera a fi un model pedagogic. Liceul militar era, fără îndoială, printre cele mai bune dintre şcolile României acelor vremuri. Iar asta chiar era o realitate! Cazarma liceului se întindea pe o suprafaţă de 5 ha şi era compusă din 12 clădiri mari şi impunătoare: comandament, săli de pregătire, dormitoare, cinematograf, sală de mese, sală de sport, laboratoare, etc. Condiţiile erau mult mai bune decât cele pe care le-am avut eu acasă, la părinţii mei, în satul meu, dar uneori mâncărurile mi se păreau a fi sarbede, îmi era dor de mâncărurile mamei, mai sărăcăcioase dar mult mai gustoase. După cum sarbede mi se păreau a fi unele activităţi. Acolo mă asemănam cu un animal sălbatic, prins din pădurea lui şi dus la grădina zoologică, unde condiţiile de hrană, îngrijire şi odihnă sunt mult mai bune, dar chinuitoare si toate îţi fac viaţa foarte grea. Aşa a fost şi pentru mine, departe de casă, am avut de toate, dar mi-a lipsit esenţialul: părinţii, prietenii copilariei, locul unde m-am născut, consătenii alături de care am copilărit, înţelepciunea bătrănilor din sat şi, cel mai mult, graiul lor inegalabil.
În ciuda celor relatate, toţi cei care am terminat liceul militar, păstrăm o nostalgie aparte vremurilor când îmbrăcam acea frumoasă uniformă. Asta pentru că eram tineri şi aveam toată viaţa înainte, iar greutăţile erau mai uşor de suportat. Acea perioadă se poate asemăna cu naşterea la femei, o durere şi un chin prin care trebuie să treci, ca să te bucuri, apoi, toată viaţa de rezultatul ei...


Uniforma de la liceul militar te maturiza repede şi foarte mult. Când mergeam acasă, în vacanţă, îmbrăcat în uniformă, mă opreau oamenii mai în vârstă din sat şi-mi spuneau că au fost în război şi-mi povesteau multe întâmplări din acea perioadă. Odată, un vecin, Melente Petri Buţului, fiind şi el ofiţer, mă cheamă să-mi arate ce decoraţie a obţinut în cel de-al Doilea Război Mondial. Pe căput avea un afiş mare pe care scria: „Câine rău” şi când am intrat în curte apare un căţeluş cât un pui de pisică, care nici nu ştia bine să latre. „Da câinele ăla mare și rău, unde e?” -întreb eu. „N-am niciun câine mare. Pe ăsta l-am cumpărat pentru fata mea, Anica, fiindcă mi-a fost drag, şi ca să nu calce cineva pe el când intră în curte, am scris pe căput „câine rău”, făcându-l să fie mai atent pe unde calcă.
- Să ştii că-i la noi Florica Ioanii Buţului, nevasta fratelui meu, şi-ar vre să vorbească ceva cu tine.- îmi zice vecinul.
- Bună ziua, salut eu când intru în casă, şi după ce dau mâna cu toţi, nană Florică îmi zice:
- Măi Sandru, de când ti-o văzut pruncu nostru, Traian, în hainele alea militare, ne-a spus, mie şi lui tată-so, Ioane, că el numai la aviaţie vre să margă. Eu şi tată-so nu pre am vre, că-l avem numai pe el, dar nici nu-l oprim. El învaţă bine şi-i ascultător şi ne-o zis că vre să margă la Academia Militară Tehnică, vre să se facă inginer de aviaţie. Ce zîci tu, Sandru? Nu-i periculos acolo?
- Nană Florică, nu-i periculos, acolo-i concurenţă mare, da' Traian va intra, fiindcă învaţă foarte bine. Lăsaţi-l să se ducă, aşa voi avea şi eu pe cineva pe acolo şi împreună vom suporta mai uşor dorul de satul nostru! -îi răspund eu.
Spre bucuria mea, Traianul Buţului a intrat la Academie, a ajuns un renumit inginer militar de aviaţie în Bucureşti şi fiind vecini de mulţi ani, de multe ori ne întâlnim şi depănăm cu drag amintiri din copilărie, în graiul nostru bihorean. În sat erau mulţi ofiţeri, era satul cu cei mai mulţi ofiţeri din zona Beiuşului. Cel mai mare în grad era Bota Aurel, care a trecut în rezervă cu gradul de general. Când venea acasă, aproape tot satul venea să-l vadă. „O vinit acasă Aurelu Ancii! Hai să mem să-l videm! Am auzît că-i domn mare acolo la Bucureşti!”-vorbeau oamenii pe uliţă, când se întâlneau. Totodată, la nivelul ţării, Lazuri de Beiuş este comuna cu cei mai mulţi notari: Popa Ioan, Gârba Cornel, Măduţa Adina, toţi în Oradea, şi Măduţa Viorel - în Ştei, acesta fiind recunoscut că aplică cele mai mici tarife notariale.
În prezent, în ţară sunt trei licee militare: la Breaza, Câmpulung Moldovenesc şi Alba Iulia şi la toate, promovabilitatea la bacalaureat în 2011 şi 2012 a fost de 98, 5%, adică din cele trei licee militare, doar patru elevi n-au luat bacalaureatul. Examenul s-a dat la liceele teoretice împreună cu elevii de la celelalte licee din localităţile respective, subiectele fiind aceleaşi. În aceiaşi ani, 2011 şi 2012, promovabilitatea la nivelul ţării a fost sub 50%.
Regulile la liceul militar erau ca la fotbal. Cine rămânea repetent, primea cartonașul roşu şi era eliminat, pleca definitiv acasă. Pentru o corigenţă primeai cartonaş galben, la două corigenţe primeai cartonaş roşu şi iarăşi erai eliminat, plecai acasă. În fiecare clasă, la sfârşitul anului erau 3-5 elevi care primeau cartonaş roşu. Locurile rămase libere se completau, prin examen de selecţie, cu elevi de la liceele teoretice din ţară. Şi asta se explică în parte rezultatele foarte bune obţinute la bacalaureat de către elevii liceelor militare.

VA URMA


Notă
Acest articol este fragment din cartea „Ultimul zbor cu soții Ceaușescu", scrisă de cdor(r) Alexandru Popa, unul din piloții echipajului elicopterului care a transportat trupurile inerte ale soților Ceaușescu de la Târgoviște la București, în data de 25 Decembrie 1989, Ziua Sfântă de Crăciun. Cei interesați, pot afla informații despre această carte la numărul de telefon 0745.114.431.

cdor(r) Alexandru Popa

Orasul