„E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu, care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape   de disprețuit…“ (Emil Cioran către Constantin Noica,

5 martie 1970)

Îmi amintesc perfect, cu neprefăcută emoție prima mea întâlnire cu Eminescu: toamna anului 1998, când într-o antologie de texte, a cărei înfățișare m-a izbit de la bun început prin aspectul neîngrijit și foile rupte, pătate, am citit fermecat simpatica poezie „Somnoroase păsărele“: „Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele- / Noapte bună! // Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm și florile în grădină -/ Dormi în pace!“

*

Cel mai frumos portret fizic al lui Eminescu rămâne acela realizat de Caragiale, în medalionul literar „În Nirvana“: ,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre;  o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului – se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.“

*

Dacă privim superbul portret vienez din 1869, și în paralel pe cel al lui Hölderlin sau Novalis, suntem izbiți de o similitudine uimitoare; toți acești poeți au o înfățișare specifică artiștilor romantici: fruntea înaltă, un chip frumos și luminat, pletele lungi, răsfrânte pe umeri, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor de rând. Toate aceste trăsături fac parte dintr-un tipar consacrat de multă vreme de istoria literaturii.

*

Citeşte mai mult...

Sursa http://www.calendarortodox2012.ro/

2012 FEBRUARIE (29 zile)

ziua 11 ore, noaptea 13 ore

 

1 M Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului; Sf. Mc. Trifon, Perpetua şi Felicitas (Post)

2 J (†) Întâmpinarea Domnului (Stratenia); Sf. Mc. Iordan şi Gavriil

3 V Sf. şi Dreptul Simeon; Sf. Proorociţă Ana (Post)

4 S Cuv. Isidor Pelusiotul; Sf. Sfinţit Mc. Avramie

5 D Sf. Mc. Agata şi Teodula (Începutul Triodului)

 Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi Fariseului); Ap. II Timotei III, 10-15; Ev. Luca XVIII, 10-14; glas 1, voscr. 1

 6 L Sf. Vucol, Ep. Smirnei; Sf. Mc. Iulian, Fausat, Evilasie şi Maxim; Cuv. Varsanufie cel Mare

7 M Sf. Partenie, Ep. Lampsacului; Cuv. Luca; Sf. 1003 Mc. din Nicomidia

8 M Sf. M. Mc. Teodor Stratilat; Sf. Prooroc Zaharia; Sf. Mc. surori Marta şi Maria (Harţi)

9 J Sf. Mc. Nichifor; Sf. Sfinţiţi Mc. Marcel şi Pangratie (Odovania Praznicului Întâmpinării Domnului)

10 V † Sf. Sfinţit Mc. Haralambie; Sf. Mc. Enata şi Valentina (Harţi)

11 S Sf. Sfinţit Mc. Vlasie, Ep. Sevastiei; Sf. Teodora împărăteasa

12 D Sf. Meletie, Arhiep. Antiohiei celei Mari; Sf. Antonie, Patr. Constantinopolului; Sf. Mc. Hristea

 Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor); Ap. I Corinteni VI, 12-20; Ev. Luca XV, 11-32; glas 2, voscr. 2

 13 L Cuv. Martinian; Sf. Ap. şi Mc. Acvila şi soţia sa Priscila

14 M Cuv. Auxenţiu, Maron şi Avraam; Sf. Filimon, Ep. Gazei

15 M Sf. Ap. Onisim; Sf. Mc. Maior; Cuv. Eusebiu (Post)

16 J Sf. Sfinţit Mc. Pamfil; Sf. Mc. Valent, Pavel şi Seleuc; Cuv. Flavian

17 V Sf. M. Mc. Teodor Tiron; Sf. Mariamna; Sf. Împăraţi Marcian şi Pulheria (Post)

18 S Sf. Leon, Ep. Romei; Sf. Agapit, Ep. Sinadei (Sâmbăta morţilor - Moşii de iarnă)

19 D Sf. Ap. Arhip, Filimon şi soţia sa, Apfia; Cuv. Mărt. Evghenie şi Macarie

 Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi); Ap. I Corinteni VIII, 8-13; IX, 1-2; Ev. Matei XXV, 31-46; glas 3, voscr. 3

 20 L Sf. Leon, Ep. Cataniei; Sf. Agaton, Ep. Romei; Cuv. Visarion (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

21 M Cuv. Timotei; Sf. Eustatie, Ep. Antiohiei (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

22 M Aflarea moaştelor Sf. Mc. din Evghenia; Cuv. Atanasie, Talasie şi Limneu (Zi aliturgica) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

23 J † Sf. Mc. Policarp, Ep. Smirnei; Cuv. Gorgonia (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

24 V †) Întâia şi a doua aflare a Capului Sf. Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului (Zi aliturgica) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

25 S Sf. Tarasie, Arhiep. Constantinopolului; Sf. Mc. Alexandru şi Ipatie (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

26 D Sf. Porfirie, Arhiep. Gazei; Sf. Mc. Fotini; Sf. Teodor (Lăsatul secului pentru Postul Mare) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

 Duminica Lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai); Ap. Romani XIII, 11-14; XIV, 1-4; Ev. Matei VI, 14-21; glas 4, voscr. 4

 27 L Cuv. Mărt. Procopie şi Talaleu (Canonul cel Mare, partea I; Începutul Postului Mare) (Zi aliturgica) (Numai seara, pâine şi apă)

28 M Cuv. Vasile Mărt.; Sf. Sfinţit Mc. Nestor (Canonul cel Mare, partea a II-a) (Zi aliturgica) (Numai seara, pâine şi apă)

29 M † Cuv. Ioan Casian Romanul şi Gherman din Dobrogea (Canonul cel Mare, partea a III-a) (Post)

Anul acesta Pastele se sarbatoreste pe data de  24 aprilie.

Paştele (latină pascha; ebraică פסח, pronunţat pessach; greacă Πάσχα) este o sărbătoare religioasă anuală cu semnificaţii diferite, întâlnită în creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice.

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic creştin. Există unele culte creştine care nu sărbătoresc Paştele.

 Modul de calcul pentru Sfintele Paşte

Data celebrării Paştelui are la bază două fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paştele se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară.

Durata pastelui crestin

Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălţarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare.

Cronologia sărbătorilor pascale

Sărbătoarea Paştilor este precedată de o lungă perioadă de post, în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Isus Cristos în Ierusalim, şi se sfârşeşte în Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt comemorate patimile lui Iisus, răstignirea şi moartea Sa din Vinerea Mare.

Obiceiuri de Paşti

Cel mai răspândit obicei creştin de Paşti este vopsirea de ouă roşii, a căror prezenţă este obligatorie pe masa de Paşti, deşi în prezent se vopsesc ouă şi de alte culori (verzi, albastre, galbene etc.). În folclorul românesc există mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouă de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea au fost înroşite de sângele care picura din rănile lui Iisus.

Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară şi alte mâncăruri tradiţionale: pască, cozonac, drob.

Unele obiceiuri asociate acestei sărbători, cum ar fi iepuraşul de Paşti sau căutarea ouălor colorate s-au răspândit şi printre necreştini.

Culte creştine care nu sărbătoresc Paştele

Anumite culte creştine nu sărbătoresc Paştele, acestea sunt: Martorii lui Iehova, Biserica Mormonă, Adventiştii de Ziua a Şaptea

Teritoriul dintre Prut şi Nistru reprezintă unul din vechile şi curatele pământuri româneşti. Încă din antichitate, în acest spaţiu, găsim urme de locuire ale populaţiilor geto-dacice, respectiv a tyregeţilor în est şi pe întreaga vale a Nistrului şi a carpilor în podişul păduros din centrul Basarabiei. Pe lângă ei întâlnim la gurile Dunării, şi la vărsarea Tyrasului ( Nistru) în mare ori a Piretului (Prut) în Dunăre comunităţi de negustori greci precum şi triburi nomade de sarmaţi în stepa Bugeacului din sudul regiunii. Populaţia era foarte rară la aceea dată, dar majoritatea absolută era formată din triburile autohtonilor geţi.

Acest teritoriu care a reprezentat o regiune integrantă din regatul dac al lui Burebista , mai târziu  nu a cunoscut cucerirea romană şi  a fost timp de sute de ani un adevărat culoar de pătrundere a populaţiilor migratoare dinspre stepele euroasiatice spre Europa. În sec. al-XIII-lea viitoare Moldova dintre Prut şi Nistru va intra sub controlul marii hoarde tătare şi în prima jumătate a sec. XIV regiunea sudică a acestei provincii este inclusă în hotarele Ţării Româneşti în urma unei campanii mari antitătare pe care o lansează Basarab I la gurile Dunării, după anul 1328. De la numele lui Basarab va deriva şi denumirea de mai târziu a acestui teritoriu ,deşi el şi urmaşii săi stăpâneau doar sudul regiunii, partea dinspre Dunăre şi mare ,respectiv o secţiune din marea stepă pe care călăreţii turanici o denumeau Bugeac ( ,,ţinut de frontieră,, în limba turcă) . Viitoarea Basarabie va intra în componenţa Moldovei medievale la sfârşitul sec. XIV, sunt domniile lui Petru I Muşat şi Roman I , deja la 1491 avem atestarea conform căreia practic întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru era în componenţa Moldovei.

În timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi apoi Ştefan cel Mare, Moldova dintre Prut şi Nistru va cunoaşte o amplă dezvoltare şi o perioadă de bunăstare. Porturile Chilia şi Cetatea Alba erau în sec. XV puncte strategice din punct de vedere economic şi politico-militar ale statului moldovean. Sub Ştefan cel Mare au loc numeroase colonizări în acest vast spaţiu cu răzeşi din zonele montane din vestul Moldovei, răzeşi care aveau şi atribuţii militare în frontul antiotoman şi antitătar. În 1484, Moldova va pierde în faţa Imperiului Otoman cele 2 porturi cheie, Chilia şi Cetatea Alba iar în anul 1538 în urma campaniei lui Soliman Magnificul în Moldova, toată câmpia Bugeacului şi chiar cetatea Tighina de la Nistru vor intra în componenţa statului otoman. În cursul sec. al XVII-lea au loc mari mişcări de populaţie românească dinspre Moldova spre teritoriul aproape nepopulat dintre Nistru şi Bug, teritoriu care în sec. XX va purta numele de Transnistria.

La 1713, după instaurarea regimului fanariot în Moldova, turcii anexează şi cetatea din extremitatea nordică a principatului românesc, mai precis Hotinul şi ţinutul din jurul său.

O sută de ani mai târziu, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 are loc unul din cele mai triste episoade din istoria Moldovei româneşti. Tratativele de pace au loc în Bucureşti, la hanul lui Manuc bey, demnitar otoman care îşi permite să predea în numele Turciei spre Rusia întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru. Acest rapt abuziv comis prin trădare şi persuasiune va avea consecinţe nebănuite pentru românii de peste Prut care fuseseră vânduţi în cel mai abject mod de către dragomanul otoman, sensibil la metodele speciale de convigere ale forţelor ţariste, care doreau chiar înglobarea întregului spaţiu românesc în cadrul imperiului lor, spaţiu văzut ca o simplă etapă în marşul lor istoric spre Bosfor.

După ocuparea Moldovei răsăritene de către ruşi la 1812, deşi iniţial autorităţile ţariste au fost destul de concesive cu băştinaşii români, sec. XIX este scena unei masive şi agresive politici de rusificare. Foarte mulţi români vor părăsi regiunea şi noua putere va coloniza aici cetăţeni ruşi, ucrainieni, bulgari şi găgăuzi, fidel politicii duse de monarhia absolutistă de la Petrograd. Interesant este că autorităţile ruseşti au încurajat denumirea acestei provincii sub numele de Basarabia, deşi românii de peste Prut nu o priveau ca pe un ţinut distinct ci ca pe o continuare a statului moldovean şi după 1859 român de dincoace de Prut.

Între pacea de la Paris din 1856 şi tratatul de la Berlin din 1878, trebuie menţionat faptul că judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei au făcut parte din România.

Încă de la 1812 capitala acestei provincii este fixată la Chişinău, oraş ce va fi scena redeşteptării naţionale a românilor de dincolo de Prut.

Deşi reprimaţi, românii basarabeni vor ştii să joace în folosul lor oportunităţile oferite de noile transformări internaţionale începând cu prăbuşirea ţarului Nicolae al –II-lea, în februarie 1917. La 3 martie 1917 se înfiinţa la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc cu scopul de a construi un corp legislativ denumit ,,Sfatul Ţării,,.  În 24 octombrie are loc putsch-ul bolşevic din Rusia care este urmat de preluarea puterii de comunişti care dau rapid o serie de decrete printre care şi cel de autodeterminare al comunităţiilor naţionale care făceau parte din statul ţarist. Ca urmare, la data de 21 noiembrie 1917 se reuneşte în prima sa şedinţă Sfatul Ţării care propune oficial Republica Democrată Moldovenească, Sfatul Ţării având în fruntea sa ca preşedinte pe Ion Inculeţ, ca vicepreşedinte pe Pan Halippa şi ca secretar pe Ion Buzdugan, toţi aleşi în această primă întrunire. În cadrul acestui legislativ erau reprezentate relativ proporţional toate comunităţile naţionale de pe teritoriul Basarabiei, având un caracter reprezentati.  La 3 decembrie este declarată Republica Democrată Moldovenească iar primul pericol întâlnit este cel al coagulării unor structuri bolşevice care ameninţau statalitatea Moldovei de peste Prut. Din cauza anarhiei şi a ameninţării comuniste, conducătorii Sfatului Ţării printre care Ion Inculeţ, Nicolae Codreanu şi Ion Pelivan cer sprijinul armatei române.

În 13 ianuarie 1918 armata română pătrunde în Chişinău şi după câteva zile de lupte spulberă bandele bolşevice şi asigură stabilitatea şi siguranţa noului stat născut din cenuşa Imperiului ţarist. Ca atare, la data de 24 ianuarie 1918 este proclamată independenţa Republicii Moldoveneşti, decizie adoptată în unanimitate în cadrul Sfatului Ţării. Ca urmare se va înfiinţa un consiliu de miniştri în fruntea căruia este numit Daniel Ciugureanu, iar preşedinte al republicii este reconfirmat Ion Inculeţ. Patrioţii români din Sfatul Ţării conştienţi de identitatea lor vor continua acest proces şi vor propune spre votare în cadrul legislativului moldovean a Unirii Republicii cu România. Votul are loc într-o atmosferă democratică la data de 27 Martie 1918 la Chişinău şi deputaţii Sfatului Ţării decid cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri Unirea Basarabiei cu România. România la acea dată era sub domnia Regelui Ferdinand şi guvernată de executivul conservator condus de Alexandru Marghiloman. La 27 Martie, la Chişinău se făcea primul pas spre statul naţional unitar care să cuprindă toate provinciile şi teritoriile româneşti, era primul pas spre Marea Unire din 1 Decembrie.

Din păcate în 1940, Basarabia este „furată” României de către URSS, recuperată în iunie 1941 şi pierdută din nou după 23 august 1944.  Din 1944 începe cea de-a doua şi cea mai cruntă suferinţă a românilor basarabeni care vor avea de îndurat crime, închisori, deportări, exil şi interdicţii de tot felul. Cu toate acestea în 1991 Republica Moldova apare pe harta Europei ca un stat desprins din colosul sovietic. De data aceasta este fără judeţele Bolgrad, Ismail, Cetatea Alba şi Hotin parţial, trecute de sovietici Ucrainei chiar din 1940, dar cu o porţiune din Transnistria, cu tendinţe separatiste şi filorusă. În acest teritoriu românesc de peste Prut în ciuda rusificării, sovietizării şi represiunii elementul românesc formează şi astăzi 3 sferturi din populaţie.

Actul de la 27 Martie 1918 trebuie să ne fie pildă pentru un viitor în care să reuşim să trecem peste minciunile pompate de sovietici încă din anii 20 şi să ne luăm soarta în mâini şi să reuşim o realipire firească, deplină şi de această dată definitivă a Republicii Moldova la România. Existenţa a 2 state româneşti vecine în Europa este nefirească şi este o piedică spre calea consolidării unui proiect naţional de durată.

Ca şi români nu trebuie să uităm niciodată că Basarabia este pământ românesc!

Folclorul roman s-a dezvoltat la confluenta a doua mari regiuni ale civilizatiei europene: vestul si sudul Europei. De-a lungul secolelor, romanii si-au cristalizat propria lor cultura. Aceasta cultura reprezinta nevoia de comunicare a omului cu natura si a omului cu alti oameni. Spiritualitatea romaneasca a fost in perfecta armonie cu pozitia geografica a tarii noastre si cu practicile populare ale romanilor.

Cultura romaneasca prezerva cu grija memoria stramosilor ei, astfel ca printre cele patru mituri importante ale romanilor il vom intalni alaturi de "Miorita" si pe cel al "Babei Dochia", ultimul fiind in stransa legatura cu data de 1 Martie si cu martisorul.

Romanii sarbatoresc venirea primaverii intr-un mod unic, la inceputul lunii martie.

1 Martie este in calendarul ortodox ziua Evdochiei, o femeie martir, numita si Dochia. Sarbatoarea este de fapt apriori timpurilor crestine, iar Dochia este un personaj pagan.

Traditia martisorului este o mostenire de la stramosii nostrii romani. Cuvantul "martisor" are origini latine si este numele popular al lunii martie.

Acest stravechi obicei al primaverii este specific poporului roman si isi are originea in credintele si practicile agrare. Sarbatoarea lui are loc in prima zi a lui martie, considerata ca prima luna a primaverii. La Roma, inceputul anului nou se sarbatorea la 1 martie, luna care purta numele zeului Marte, ocrotitor al campului si al turmelor, zeu care personifica renasterea naturii.

La vechii traci aceleasi atribute le avea zeul Marsyas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul sau fiind legat de glia materna si de vegetatie. Lui ii erau consacrate sarbatorile primaverii, ale florilor si fecunditatii naturii.

In multe sapaturi arheologice din Romania s-au gasit martisoare cu o vechime mai mare de opt mii de ani. Sub forma unor mici pietre de rau vopsite in alb si rosu, ele erau insirate pe ata si se purtau la gat. Culoarea rosie, data de foc, sange si soare, era atribuita vietii, deci femeii. In schimb, culoarea alba, conferita de limpezimea apelor, de albul norilor era specifica intelepciunii barbatului. De altfel snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii ca o permanenta miscare a materiei. El semnifica schimbul de forte vitale care dau nastere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb si rosu au ramas pana in zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regasite si la bradul de nunta si inmormantare.

Cand venea primavara, oamenii obisnuiau sa lege de copacii funii albe si rosii, cu scopul de a alunga duhurile rele. Aceasta masura de precautie era luata pentru a preintampina orice fel de posibil dezastru care s-ar fi putut abate asupra florilor copacilor si i-ar fi putut impiedica sa rodeasca.

La originile martisorului a stat o moneda de aur la care se atasa o sfoara facuta din doua parti rasucite, una rosie si alta alba, pe care copiii obisnuiau sa o poarte la gat. Exista credinta, conform careia, acesta amuleta aducea noroc si fericire. Fetele purtau martisorul pana cand infloreau copacii, moment in care, legau martisorul de trunchiul unui copac iar cu moneda isi cumparau branza, pentru a avea o fata alba si frumoasa tot anul.

Dupa un timp, margele frumos colorate au luat locul monedei. In unele parti ale tarii, martisorul este purtat la incheietura mainii, toata luna martie. Dupa care, inainte de rasaritul soarelui, fetele il innoada de trunchiul unui copac sau il pun intr-un arbust de trandafiri, cu convingerea ca toate dorintele lor se vor implini.

Simbolul snurului realizat din cele doua parti rasucite, una alba si cealalta rosie, a fost initial folosit de daci inainte ca romanii sa-i cucereasca. Pe acea vreme snurul era alcatuit din alte doua culori: alb si negru. Culoarea neagra reprezenta lana neagra data de Baba Dochia nurorii sale, si simboliza intunericul iernii. Partea alba simboliza lumina primaverii. Lana s-a schimbat, conform legendei, din negru in alb prin sacrificiul fetei. Din aceasta cauza partea rosie din martisor reprezinta sangele si sacrificiul. In final, primavara si martisorul vor fi mai puternici decat intunericul cu ajutorul lui Isus Cristos.

In zilele noastre, martisorul este un simbol al primaverii care va sa vina, iar realizarea lui a devenit o adevarata opera de arta. Oamenii ofera cu multa placere de 1 Martie martisoare celor pe care ii iubesc, ca simbol al admiratiei lor, ca respect si stima speciala pentru doamne si domnisoare.

Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiția moștenită din Legea Veche, în această zi s-a început creația lumii și tot în această zi. Mântuitorul a început activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia, care profeteau despre Sine :”Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor…” (Isaia 61, 1).

Ca modalitate de comemorare a vieții și a activității de răscumpărare a Mântuitorului, anul bisericesc ortodox are în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paști și se poate împărți în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântările bisericești în fiecare din aceste perioade:

• perioada Triodului sau perioada prepascală;
• perioada Penticostarului sau perioada pascală;
• perioada Octoihului sau perioada postpascală.

Una dintre cele mai importante perioade ale anului bisericesc este cea a Triodului. Ea a fost rânduită de Sfânta noastră Biserică să fie vreme de pregătire pentru întâmpinarea după cuviința a celei mai mari sărbători creștine, Învierea Mântuitorului, temelie a credinței noastre creștine: "Dacă Hristos n-a înviat, zădarnică este atunci și propovăduirea noastră zadarnică și credința voastră" (I Cor. 15,14).

Perioada Triodului este cuprinsă între Duminica Vameșului și Fariseului și Duminica Paștelui, perioadă care comemorează slujirea arhierească a Mântuitorului Hristos sau activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfa, adică prin Patimile şi moartea Sa pe cruce. Este vreme de pocăință, post și rugăciune pentru ca, scăldați în baia iertării și a curățirii de păcate, a reînnoirii noastre sufletești, să-L întâmpinăm pe Hristos cel înviat.

Triodul îmbină pregătirea liturgică pentru praznicul Paștilor cu pregătirea duhovnicească a creștinilor. Prin frumusețea și sobrietatea slujbelor, prin conținutul cântărilor și citirilor, Triodul face ca această perioadă să fie de un farmec deosebit și de o trăire atât de puternică, încât cel care se apropie cu credință, trece și merge cu el, simte în toată ființa lui fiori pe care numai o adevarată și înaltă trăire spirituală îi poate da. Toate cântările și citirile care alcătuiesc Triodul se caracterizează printr-o adâncă înțelegere și analiză psihologică a sufletului omenesc și îndeamnă și predispun pe credincioșii, care ascultă slujbele divine și participă efectiv la ele, la o rugăciune sinceră, trezesc simțul regretului sau părerii de rău pentru păcatele săvârșite, dorința și setea de a posti, de a se pocăi și de a-și îndrepta viața.

Triodul este prin excelență cartea pocăinței. Această pocăință nu se face însă decât proiectată în perspectiva învierii, o altă idee majoră a Triodului. Căci nu se poate concepe înviere fără pocăință și nici pocăința nu se face decât spre sau pentru înviere.

Pocăința este un act complex care angajează întreaga noastră ființă. Pocăința nu înseamnă numai mărturisirea păcatelor, cum suntem învățați să credem, în general. Ea înseamnă cutremurarea omului care, văzând înălțimea sau imaginea slavei dumnezeiești din care a căzut, întinându-o cu păcatul, tinde să se întoarcă la frumusețea ei.

Pocăința este o părere de rău care vine din adâncimea cea mai profundă a conștiinței omenești, este dorința de reîntoarcere ca încredințare, în iubirea și milostivirea lui Dumnezeu.

De aceea, nu este deajuns să spunem "am păcătuit", cum facem de obicei în spovedanie, ci mărturisirea capătă sens și devine lucrătoare numai dacă păcatul este înțeles și trăit în toată adâncimea și tristețea sa.

Slăvitul şi de Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Ioan Casian a fost un sfânt monah din secolele IV-V cunoscut pentru scrierile sale despre viaţa monahală şi pentru scrierile corective anti-pelagiene ale Fericitului Augustin.

Sfântul Ioan s-a născut în Delta Dunării, în Dobrogea în jurul anului 360 (unele izvoare spun că era din naştere din neamul galilor).

În anul 382 întră într-o mânăstire din Betleem şi după câţiva ani primeşte permisiunea ca, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă să-i viziteze pe Părinţii din pustiul Egiptului. Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepţia unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem şi au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mânăstire. După ce au plecat din Egipt, au mers la Constantinopol, unde l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Sfântul Ioan Casian ca diacon. Au trebuit să plece din Constantinopol în anul 403, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat, stabilindu-se ulterior lângă Marsilia (în Franţa de azi), unde a fost hirotonit preot şi unde a fondat două mănăstiri, una de călugări şi una de maici. Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituţiile, care detaliază modul de trăire a vieţii monahale şi Convorbirile duhovnicești, care oferă detalii despre conversaţiile dintre Ioan şi Gherman şi Părinţii deşertului.

Sfântul Ioan a adormit în Domnul, în pace, în anul 435.

Gherman din Dobrogea

Acest sfânt şi purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinţi straromâni, fiind din acelaşi sat şi contemporan cu Sfântul Ioan Casian.

Părinţii şi strămoşii lor erau creştini din primul secol, fiind botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfântul Apostol Andrei şi de ucenii lui, care au semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre şi în Sciţia Mică adică Dobrogea de astăzi.

După ce a învăţat carte în satul natal şi pe lângă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten şi împreună-vieţuitor până la moarte, s-a dus să deprindă învăţătura Sfinţilor Părinţi în părţile Constantinopolului. Apoi, tot împreună, au intrat în viaţa monahală, la una din mânăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi şi purtători de Dumnezeu, ca Sfinţii Bretanion şi Teotim.

Dorind o viaţă mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioşilor Părinţi ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri şi s-au închinat la mormântul dătător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos.

Pe la anul 400 s-au nevoit apoi un timp în mânăstirile din Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amândoi - Sfântul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot.

După o aspră şi îndelungată nevoinţă duhovnicească, ajungând la măsura sfinţeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dându-şi sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, plin de zile şi de harul Duhului Sfânt.

Marele martir, Sfântul Policarp al cetăţii Smirna, unul dintre cei mai preţuiţi martiri ai creştinăţăţii s-a născut în jurul anului 70 d. Hr., în cetatea Efesului (Asia Mică), în vremea împăratului roman Vespasian, din părinţi creştini, cu bună stare materială.

Încă din copilărie, Policarp şi Sf. Ignatie Teoforul (martir pomenit pe 20 decembrie) au fost ucenicii Sf. Apostol Ioan Evanghelistul. După trecerea la cele veşnice a episcopului Vucol, Sfântul Policarp a fost ales episcop al cetăţii Smirna (azi Izmir, în Turcia). Păstorind vreme îndelungată, Sf. Policarp i-a adus prin credinţă şi prin viaţa sa deosebită, pe mulţi păgâni la creştinism.

A scris mai multe epistole, dar până azi nu s-a păstrat decât Epistola către Filipeni.

În timpul împăratului roman Marcus Aurelius (161-180), un aprig persecutor al creştinilor, Sf. Policarp a fost arestat şi, pentru că a renunţat la credinţa creştină, a fost ars de viu pe rug, la o vârstă înaintată.

Sfântul Irineu al Lyonului (pomenit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, ne-a lasat o relatare scrisă despre viaţa şi martiriul sfântului, pe care o citează marele istoric creştin Eusebiu din Cezareea în a sa Istorie Eclesiatică.

Una din mărturiile cele mai vechi despre cinstirea şi preţuirea sfintelor moaşte ne-o dă epistola Bisericii din Smirna, care în martiriul Sfântului Policarp, scrie: „Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice, spre amintirea biruinţelor sale şi spre întărirea altor luptători”.

A trăit în vremea împărăţiei lui Sever (193-211) şi s-a făcut vestit cu puterea credinţei sale şi cu râvnă în propăvăduirea lui Hristos.

A fost episcop al cetăţii Magnezia, din Asia Mică, iar mai marele cetăţii era Luchian dregătorul. Acesta, nesuferind cuvintele şi zelul propovăduirii bătrânului episcop, a poruncit ostaşilor să fie prins şi dus la judecată înaintea lui Luchian. Sfântul a mărturisit cu strălucire şi fără frică, pe Hristos; drept aceea, dregătorul a poruncit să fie dezbrăcat de hainele sale şi, după ce i-au jupuit tot trupul, cu unghii de fier, i-au tăiat fâşii de piele de pe trup. Iar Sfântul Haralambie, rău rănit, a zis: "Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos". Şi, văzând cei de faţă răbdarea Mucenicului în atâtea chinuri şi neîncetatele lui rugăciuni pentru toţi, mulţi din ei, bărbaţi şi femei, s-au lepădat de idoli şi au crezut în Hristos; iar dregătorul, cercetându-i şi chinuindu-i, fără milă pe aceştia, a poruncit să li se taie capetele. Se zice că însăşi fata împăratului, Galina, auzind de tăria de suflet cu care Sfântul Haralambie a răbdat cele mai grele chinuri, a crezut în Hristos şi s-a botezat. Deci, istovit de atâtea cumplite chinuri pe care a trebuit să le îndure, a fost osândit la moarte, prin sabie. Şi Sfântul Haralambie

s-a mutat la Domnul, dându-şi sufletul în temniţă, aşteptând să i se taie capul, şi s-a numărat cu Sfinţii.

Obiceiuri de Sfântul Mucenic Haralambie: se ţine pentru apărare de ciumă şi alte boli, protecţia casei, culturilor şi animalelor (se poate scărmăna lâna);

Femeile nu lucrează “ca să nu tremure ca piftia”; nu se spală rufe şi se fac pomeni pentru morţii familiei: se dau lumânări, piftii, colivă, colaci la vecini, rude, săraci “să nu fie morţii flămânzi”; nu se mătură gunoiul afară “că-l dai în gura morţilor”.

În sâmbăta premergătoare duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi - ziua în care se lasă sec de carne pentru Postul Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă face pomenirea celor trecuţi la cele veşnice.

Această sâmbătă este cunoscută în popor sub denumirea "Moşii de iarnă“. Există pomenirea morţilor, pentru că Biserica nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului; mulţi creştini au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea sau fără pocăinţa necesară, Biserica făcând mijlocire pentru toţi aceştia, ca să se bucure de fericirea veşnică.

Cuvântul "moşi“ vine de la "strămoşi“, şi se referă la persoanele trecute la cele veşnice. Cu apelativul "moşi" sunt numiţi nu doar morţii, ci şi principalele sărbători ce le sunt consacrate, precum şi pomenile făcute pentru ei. Din zilele de Moşi amintim: "Moşii de primăvară" (de Măcinici), "Moşii de vară" (sâmbăta dinaintea Rusaliilor), "Moşii de toamnă" (în prima sâmbătă din luna noiembrie), "Moşii de iarnă" (sâmbătă dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne).

În biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfinţii Martiri Brâncoveni, slujba pentru pomenirea morţilor începe la ora 07.00 cu slujba Utreniei, Sfânta Liturghie şi slujba parastasului.

Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul este sărbătorită pe 24 februarie. Din Sfânta Evanghelie cunoaştem că Irod, la un ospăţ prilejuit de sărbătorirea zilei sale de naştere, a poruncit tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei.

În acea vreme, Sfântul Ioan era întemniţat în castelulul lui Irod de la Maherus. Ioan îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era soţia fratelui său, Filip. Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase şi plăcuse oaspeţilor şi îndeosebi lui Irod, la ziua lui de naştere să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată. Pentru că se temea că Botezătorul ar putea învia dacă trupul ar fi fost îngropat alături de cap, Irod nu a dat ucenicilor decât trupul sfântului, care a fost îngropat în Sevastia. Capul a fost îngropat de Irodiada în curtea sa, la mare adâncime.

Potrivit tradiţiei, Sfânta Ioana, femeia dregătorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfântului Ioan Botezătorul din curtea Irodiadei şi l-a îngropat la Ierusalim, în muntele Eleonului, într-un vas de lut.

Aceasta e socotită cea dintâi aflare a sfântului cap. După un timp, un om bogat şi slăvit a crezut în Hristos, şi lepădând poziţia socială şi toată deşertăciunea acestei lumi, s-a făcut monah luându-şi numele de Inochentie. Ca monah, el s-a sălăşluit chiar la locul unde se afla îngropat capul Botezătorului Ioan. Dorind să-şi zidească o chilie, el a săpat adânc şi a descoperit un vas de pământ în care se afla un cap, ce prin descoperire dumnezeiască a aflat că este al lui Ioan Botezătorul. El a cinstit cu evlavie acele sfinte moaşte, apoi le-a îngropat la loc acolo unde le-a găsit.

Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost prezent aici până în vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar.

În anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a aşezat în biserica din această cetate. Aceasta este socotită a doua aflare a cinstitului cap al Botezătorului.

Amintim că în timpul luptei împotriva sfintelor icoane, capul Sfântului Ioan a fost îngropat la Comane, de unde a fost adus în Constantinopol, de către Sfântul Ignatie (860), în vremea împăratului Mihail. Aceasta este cea de-a treia şi cea din urmă aflare a cinstitului cap.

În timpul cruciadelor, latinii au luat din Constantinopol, în anul 1204, o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul şi l-au dus în Franţa, aşezându-l într-o biserică din Amiens, unde se află şi astăzi.

Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la naşterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria şi dreptul Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea că orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40 a zi de la naştere. În acest moment se făcea şi curăţirea mamei. În Templu sunt întâmpinaţi de dreptul Simeon şi prorociţa Ana. Potrivit Tradiţiei, dreptul Simeon a făcut parte din traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă. În momentul în care a ajuns la textul "Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu“, a înlocuit termenul "fecioară” cu "femeie”. Pentru necredinţa sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară până nu va vedea pe Mesia născut din Fecioara (Luca 2, 25-26).

Simeon, om al rugăciunii, reprezintă aşteptarea împlinirii profeţiilor.

În momentul în care acesta îl ia în braţe pe Hristos, rosteşte: "Acum slobozeşte (eliberează) pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochi mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru că era plictisit sau obosit, ci pentru că era împlinit.

Din cântările specifice acestei sărbători aflăm că el pleacă spre a vesti şi morţilor că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat.

Părintele Teofil Paraian spune că "noi suntem mai avantajaţi decât dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Hristos în fiinţa noastră şi să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viaţă întreagă şi chiar o veşnicie întreagă”.

Prorociţa Ana simbolizează Legea şi Proorocii, cele care se vor împlini în persoana lui Hristos.

În Răsărit această sărbătoare s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a făcut în cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Naşterii Domnului).

În credinţa populară ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unşi cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau trataţi în această zi prin afumare cu păr de urs.

Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbra şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.

Ziua de 14 februarie a intrat în ultimii aproximativ 10 ani în nomenclatorul neoficial al sarbatorilor care atrag marea massă a consumatorilor de publicitate in virtutea faptului că este considerată a fi o așa zisă ,,zi a îndrăgostiților,, . Sărbătoarea Sfântului Valentin prezentă în calendarul catolic reamintește martiriul unui preot roman petrecut la data de 14 februarie 269. Despre acest Valentin nu se știu prea multe lucruri care să-l pună în legătură cu sensul modern al acestei zile : el a fost martirizat pentru credință, tradiția spune că ar fi fost autorul unor miracole ,a combătut desfrâul din Roma acelor vremuri și a oficiat căsătorii în rândul militarilor ,cărora le era interzis prin lege ,dar nu numai, numele său rămânând legat de rolul său de protector al familiei.

Deci sensul inițial este departe de cel actual. Valentainsdei apare spre sfârșitul evului mediu și începutul epocii moderne în lumea anglo-saxonă, unde s-a făcut pentru prima dată asocierea asocierea dintre comemorarea acestui martir creștin și o serie de mituri păgâne legate de începutul primăverii și de cultul fertilității și fecundității,mit care a jucat un rol important în manifestările cu caracter religios ale celților precreștini. Această sărbătoare, Valentainsdei a devenit o marcă de succes și bună de dat la export în Statele Unite în cursul sec. XX ,perioadă în care începe a fi exportată în întreaga lume, devenind una dintre acele momente festive kitschoase și lipsite de substanță ,un mesaj care nu face altceva decât să polueze adevăratele valori ale civilizației moderne occidentale, valori de extracție creștină în principal. Sensul acestei zile ce comemorează martirajului preotului roman din secolul III a fost total denaturat și a mers în direcția obositoarelor inimioare roșii ,a suvenirurilor din categoria ,,poneiului roz,, și a repetabilelor petreceri cu striperi.

Dar mai avem și un alt motiv pentru care putem considera acest import nociv : pe data de de 24 februarie,în calendarul popular  româesc avem Dragobetele, veche sărbătoare precreștină care amintește despre miturile legate de renașterea naturii existente la strămoșii geto-daci. Despre Dragobete, care este un premergător al Mărțișorului și al Zilelor Babelor în tradiția românească, se spune că ar fi chiar fiul Babei Dochia, deci implicit nepotul ultimului rege al Daciei, Decebal. Deasemenea unii cercetători cred că Dragobetele este un zeu tracic al fecundității, în timp ce alții îl asociază pe acesta cu mitul Zburătorului ,ființă supraomenească despre care se spunea că răpește fetele în somn și care a inspirat și o serie de poezii ale lui Mihai Eminescu.

Așadar, toți cei care doresc să sărbătorească o ,,zi a îndrăgostiților ,, în fel românesc , adevărată și cu vreo câteva milenii bune de datină în spate ar putea să se bucure de ziua Dragobetelui !

Cât despre Valentainsdei rămân la părerea că această celebrare este în fond doar afirmarea unuia din ,,micile,, simboluri ale unei lumi în curs de globalizare, ale unei lumi ,,desvrăjite,, de toate eresurile sale ,,străvechi,, și al unei societăți care caută în numele marketingului și al vânzării de imagine să relativizeze tot ceea ce este unanim recunoscut. Cred că Sf. Valentin a dorit să dea un cu totul și cu totul alt sens sacrificiului său!

Nu știu însă câtă lume își amintește că pe data de 14 februarie 2011 orașul Otopeni împlinește 424 de ani de la prima sa atestare documentară ,în timpul domniei lui Mihnea Turcitul ,singurul domnitor român trecut la islamism. Era data de 14 februarie 1587. Poate că este o ironie a destinului ori nu, dar pe Mihnea, asemeni celor care promovează astăzi proiectul ,,zonei metropolitane,, , îl interesa moșia satului Otopeni, deci patrimoniul imobiliar al localității noastre. Una peste alta cred pe 14 februarie este mai firesc să ne amintim de prima atestare documentară a orașului nostru decât de ieftinul Valentainsdei.

La mulți ani, otopenari !

Grecii o numeau Anthesterion, românii o numesc popular Făurar, în latină înseamnă purificare, curăţire, Alexandru Macedonski i-a dedicat un poem, iar I.L.Caragiale spunea despre ea: Carnavalul este în putere. Câţi nu vor rămâne becheri se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulţi căsătoriţi să pornească jalbă de despărţenie... cea de-a doua lună a calendarului gregorian cumulează îndeajuns de multe motive să fie considerată una specială.

Poate că are numai 28 de zile, fiind cea mai scurtă lună a anului, însumând la un interval de patru ani, cele 6 ore, 9 minute şi 55 secunde rămase unui an sideral, astfel încât să ia naştere cea de-a 29-a zi a lunii, ce caracterizează un an bisect, şi poate că pentru unii nu reprezintă nimic, dar de-a lungul timpului, februarie a înregistrat pe şiragul său de zile o serie de evenimente şi semnificaţii ce o propulsează în liga „The special one”.

Pentru îndrăgostiţi este luna în care îşi demonstrează, (fie că preferă Ziua Sfântului Valentin sau tradiţionalul Dragobete), cât de mult se iubesc, deşi teoretic ei afirmă că nu au nevoie de o zi anume să facă asta... J

Pentru o persoană născută pe 29 februarie, este luna în care îşi poate sărbători aniversarea o singură dată la patru ani, şi totodată ziua ce se spune că îi aduce tinereţe veşnică... sau mă rog, iluzia ei; deşi are păr cărunt pe cap se mândreşte totuşi cu vârsta sa de 16 ani şi jumătate..

Pentru nord-americani, reprezintă luna a cărei zi de 2 februarie este cea în care sărbătoresc de 120 de ani mult cunoscuta Ziua Marmotei, devenită un fenomen mediatic în State, unde mii de persoane şi cateva zeci de jurnalişti se reunesc în satul Punxsutawney din statul Pennsylvania pentru a asista la acest eveniment, transmis în direct de numeroase posturi de televiziune.  Dacă Phil, marmota, îşi vede umbra, deoarece ziua este însorită, membrii Clubului Marmotei trag concluzia că iarna va dura încă şase săptămâni, iar marmota se poate întoarce în vizuina ei pentru a hiberna. În caz contrar, dacă cerul este înnorat şi Phil nu îşi vede umbra (cum s-a întâmplat anul acesta), toată lumea este fericită, deoarece se spune că primăvara va sosi mai repede. Însă după ofensivele repetate ale iernii asupra Statelor din ultima vreme, marmota ar trebui să învelească în continuare ciocolata în staniol şi să lase prezicerile pe seama specialiştilor.

Canadienii, pe de altă parte, îşi sărbătoresc drapelul, pe data de 15 februarie, The National Flag of Canada, sau cunoscut popular sub numele de Maple Leaf, sau l'Unifolié, în limba franceză, denumire dată după forma mult cunoscutei frunze roşii de arţar.

În aceeaşi zi de 15 februarie s-au născut fizicianul şi astronomul renascentist Galileo Galilei (1564), Regele Ludovic al XV-lea al Franţei (1710),  Titu Maiorescu, întemeietor al criticii româneşti moderne, fondatorul Junimii, şi deasemeni membru fondator al Societăţii Academice Române (1840), sau Spiru Haret, matematician, sociolog şi om politic liberal, organizatorul învăţământului românesc de după 1864 şi membru al Academiei Române (1851).

Pentru Sri Lanka (4.02.) şi Republica Dominicană(27.02.) , februarie rămâne în istorie ca luna în care şi-au dobândit independenţa statală; pentru japonezi, 11 februarie este Ziua naţională.

Lista poate continua la nesfârşit... ideea este că pentru fiecare dintre noi, luna februarie are o semnificaţie aparte... fie că este aniversarea cuiva drag, dobăndirea unui succes de orice natură sau din contră luna care ţi-a adus cele mai multe neplăceri, februarie deşi este mai scurtă, nu este suficient de scurtă însă, să nu îşi pună amprente sub trecerea zilelor sale, asupra vieţilor noastre.

De I.L.Caragiale

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.

Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:

— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.

În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

Citeşte mai mult...

 Destinul unui poet de mărime universală nu este acela de construi realități ficționale ,de a face critică morală ori literară prin opera sa, de a perora pe teme filosofice ori de a se arunca cu geniul său peste derizorii aventuri în mărunte fapte cotidiene.

Poetul, Poetul cu majuscule mai bine spus, este menit a se rupe din timp și a-și juca harul său în marea eternității. Poetul, ori este sortit ruperii efemerei bariere spațio-temporale ,ori îi este dat să rămână un simplu dar respectabil reper al unei epoci literare, al unui model cultural, ori a unei stări social-istorice. Mihai Eminescu aparține primei categorii mai sus numite.

La 15 ianuarie 1850, se năștea la Ipotești, în apropiere de Botoșani, în familia căminarului Gheorghe Eminovici, Mihail, cel de-al șaptelea copil din doisprezece al familiei, viitorul poet Mihai Eminescu. Deși numele său de familie ar putea fi considerat de către mulți ca având o sonoritate ceva mai atipică, originea lui Mihai Eminescu se găsește într-o veche familie de țărani români din Țara Făgărașului, emigrați prin cursul sec. al XVIII-lea în nordul Moldovei. Numele de Eminovici, care poate fi considerat ca fiind de origine slavă, provine în fapt de la românescul I. Minu ( de unde a derivat mai apoi ,,Iminoviciu,, ).

Despre Mihai Eminescu s-au spus și s-au scris deosebit de multe : s-a spus că e un romantic târziu ,că preia teme din filosofia lui Schopenhauer, că se inspiră din misticismul oriental – hindus și buddhist -, apoi că este influențat de filosofia gnostică . Mai presus de acestea numele său a fost alăturat, de către exegeții săi, cu gândirea creștin-ortodoxă și cu naționalismul românesc. Însă Eminescu depășește ori îngrădire a unei clasificări firești, el transcende dincolo de tendințe și alegeri.

Poezia sa nu are vârstă și nu are timp, poezia însăși fiind în fond o abatere din mersul ilogic și imperfect al lumii, poezia este un strigăt de ajutor spre transcendent al unui om firesc, dar ale unui om care are ,,darul de a simți bine,, semnele din jurul său.

 Această capacitate dea trece dincolo de vremuri, de praguri de civilizație ori de epoci istorice se regăsește și în opera lui Homer din Elada preclasică de acum 3000 de ani, în opera lui Dante din Florența de trecento prerenascentist , în scrierea lui Shakespeare din Anglia Tudorilor de sec. XVI, ori în lirismul lui Goethe din Germania încă neunificată de acum 200, în zorii a ceea ce istoria a consemnat ca ,,romantism,,.

Poeții de înălțimea lui Eminescu sunt destinați să atingă numai octava superioară a spiritului uman. Poetul, cel mai senzitiv și mai ardent om de litere prin definiție ,este și o călăuză spirituală a neamului în limba căruia trăiește, în cazul de față Eminescu fiind omul care în a doua jumătate a sec. XIX reușește să regăsească divinul uitat din adâncul limbii românești.

Despre Eminescu, poetul contemporan Marin Sorescu, avea să spună în ,,Trebuiau să poarte un nume,, astfel :

,, A existat o țară frumoasă

La margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Și niște ape ca niște copaci curgători

În care Luna își avea cuibar rotit.

Și niște oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân

Ștefan cel Mare

Sau mai simplu : ciobani și plugari (...)

 

.......................................................................................

Și pentru ca toate acestea să poarte un nume ,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

Eminescu, devine astfel întruchiparea generică a națiunii și a civilizației românești, dar mai presus de orice a ethos-ului interior al neamului nostru.

Nu departe de aceste recunoașteri pe care le face Marin Sorescu, se găsește gânditorul Petre Țuțea, care îl definește pe Eminescu ca fiind ,,sumă lirică de voievozi,,.

Eminescu, geniu ce se respectă depășește ușor canoanele timpului său și ,,fraternizează,, cu marii săi predecesori :

,, Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu ,

Izvorul plin al cânturilor tale

Îmi sare-n gând și le repet mereu.

Atât de crud ești tu ș-atât de moale ,

Furtună-i azi și linu-i glasul tău ;

Ca Dumnezeu de arăți în mii de fețe

Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe. ,, (...)

( ,,Cărțile,, )

 Problema eliberării persoanei de povara vremurilor și a îndepărtării omului de adevăratul sens al vieții se regăsesc pe deplin în câteva versuri ale poetului din probabil cel mai creativ an al său, 1883.

În aceleași versuri iluzoriul mărginirii ființei între pereții strâmți ai spațiului și ai timpului se întâlnește într-o viziune a lumii-scenă, viziune comună cu un alt mare înaintaș al lui Eminescu, ,,bătrânul,, Dante :

(...)

,,Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui

Joacă unul și pe patru

Totuși tu ghici-vei chipu-i

Și de plânge, de se ceartă,

Tu în colț petreci în tine

Și înțelegi din a lor artă,

Ce e rău și ce e bine.

 

Viitorul și trecutul

Sunt a filei 2 fețe

Vede-n capăt începutul

Cine știe să le-nvețe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate ,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă și socoate. ,,

(Glossă)

 Despre Eminescu, geniu de dincolo de timp, nu se poate vorbi la trecut, el aparține în aceeași măsură viitorului precum a aparținut și sec. XIX, Eminescu va fi și peste secole forța motrică a cuvântului românesc, el ne este dovada ceea cea mai la vedere a luminii creatoare cu care Dumnezeu a bucurat acest pământ .

Și că tot am intrat într-un nou an, cred că de departe cea mai inspirată urare aparține tot poetului :

,, Ca a nopții stele, ca a zilei zori ,

Viața în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală și mândrie,

Dulce Românie, asta ți-o doresc ! ,,

(Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!,,)

IANUARIE (31 zile) ziua 10 ore, noaptea 14 ore
1	S	(†) Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; Sf. Ier. Vasile cel Mare (Sâmbăta dinaintea Botezului Domnului) (Anul Nou)
2	D	Înainteprăznuirea Botezului Domnului; Sf. Silvestru, Ep. Romei; Cuv. Serafim de Sarov
Duminica dinaintea Botezului Domnului (Botezul lui Ioan); Ap. II Timotei IV, 5-8; Ev. Marcu I, 1-8; glas 7, voscr. 10
3	L	Sf. Prooroc Maleahi; Sf. Mc. Gordie
4	M	Soborul Sf. 70 de Apostoli; Cuv. Teoctist, egumenul de la Cucumia Siciliei
5	M	Sf. Sfinţit Mc. Teotempt şi Sf. Mc. Teona; Cuv. Sinclitichia (Ajunul Bobotezei) (Post negru)
6	J	(†) Botezul Domnului (Boboteaza)
7	V	†) Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului (Dezlegare la peşte)
8	S	Cuv. Gheorghe Hozevitul şi Emilian Mărt.; Cuv. Domnica (Sâmbăta după Botezul Domnului)
9	D	Sf. Mc. Polieuct; Cuv. Eustratie
Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului); Ap. Efeseni IV, 7-13; Ev. Matei IV, 12-17; glas 8, voscr. 11
10	L	Sf. Grigorie, Ep. Nisei; Sf. Ier. Dometian; †) Sf. Cuv. Antipa de la Calapodeşti
11	M	† Cuv. Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte; Cuv. Vitalie
12	M	Sf. Mc. Tatiana diac. şi Eutasia (Post)
13	J	Sf. Mc. Ermil şi Stratonic; Cuv. Iacob din Nisibe
14	V	Cuv. Părinţi ucişi în Sinai şi Rait (Odovania Praznicului Botezului Domnului) (Post)
15	S	Cuv. Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul
16	D	Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Pevsip şi cei împreună cu el
Duminica a XVII-a după Rusalii (a Cananeencii); Ap. II Corinteni VI, 16-18; VII, 1; Ev. Matei XV, 21-28; glas 1, voscr. 1
17	L	†) Cuv. Antonie cel Mare
18	M	†) Sf. Atanasie şi Chiril, Arhiep. Alexandriei
19	M	Cuv. Macarie Egipteanul; Sf. Ier. Arsenie şi Marcu; Sf. Mc. Eufrasia (Post)
20	J	† Cuv. Eftimie cel Mare; Sf. Mc. Vas şi Eusebiu
21	V	Cuv. Maxim Mărt.; Sf. Mc. Neofit, Evghenie, Candid, Valerian şi Achila (Post)
22	S	Sf. Ap. Timotei; Sf. Cuv. Mc. Anastasie Persul
23	D	Sf. Sfinţit Mc. Clement al Ancirei; Sf. Mc. Agatanghel
Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon); Ap. I Timotei I, 15-17; Ev. Luca XVIII, 35-43; glas 2, voscr. 2
24	L	Cuv. Xenia; Sf. Mc. Vavila, Timotei şi Agapie
25	M	†) Sf. Ier. Grigorie Teologul; Cuv. Publie; †) Sf. Bretanion, Ep. Tomisului
26	M	Cuv. Xenofont, soţia sa Maria şi fiii lor, Arcadie şi Ioan (Post)
27	J	† Aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. Marciana, împărăteasa
28	V	Cuv. Efrem Sirul, Paladie şi Iacob (Post)
29	S	Aducerea moaştelor Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul
30	D	†) Sf. Trei Ier.: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; Sf. Sfinţit Mc. Ipolit, Ep. Romei
Duminica a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu); Ap. Evrei XIII, 7-16; I Timotei IV, 9-15; Ev. Matei V, 14-19; Luca XIX, 1-10; glas 3, voscr. 3
31	L	Sf. Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan; Sf. Mc. Victorin

FEBRUARIE (28 zile) ziua 11 ore, noaptea 13 ore
1	M	Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului; Sf. Mc. Trifon, Perpetua şi Felicitas
2	M	(†) Întâmpinarea Domnului (Stratenia); Sf. Mc. Iordan şi Gavriil (Dezlegare la peşte)
3	J	Sf. şi Dreptul Simeon; Sf. Proorociţă Ana
4	V	Cuv. Isidor Pelusiotul; Sf. Sfinţit Mc. Avramie (Post)
5	S	Sf. Mc. Agata şi Teodula
6	D	Sf. Vucol, Ep. Smirnei; Sf. Mc. Iulian, Fausat, Evilasie şi Maxim; Cuv. Varsanufie cel Mare
Duminica a XVII-a după Rusalii (a Cananeencii); Ap. II Corinteni VI, 16-18; VII, 1; Ev. Matei XV, 21-28; glas 4, voscr. 4
7	L	Sf. Partenie, Ep. Lampsacului; Cuv. Luca; Sf. 1003 Mc. din Nicomidia
8	M	Sf. M. Mc. Teodor Stratilat; Sf. Prooroc Zaharia; Sf. Mc. surori Marta şi Maria
9	M	Sf. Mc. Nichifor; Sf. Sfinţiţi Mc. Marcel şi Pangratie (Odovania Praznicului Întâmpinării Domnului) (Post)
10	J	† Sf. Sfinţit Mc. Haralambie; Sf. Mc. Enata şi Valentina
11	V	Sf. Sfinţit Mc. Vlasie, Ep. Sevastiei; Sf. Teodora împărăteasa (Post)
12	S	Sf. Meletie, Arhiep. Antiohiei celei Mari; Sf. Antonie, Patr. Constantinopolului; Sf. Mc. Hristea
13	D	Cuv. Martinian; Sf. Ap. şi Mc. Acvila şi soţia sa Priscila (Începutul Triodului)
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi Fariseului); Ap. II Timotei III, 10-15; Ev. Luca XVIII, 10-14; glas 5, voscr. 5
14	L	Cuv. Auxenţiu, Maron şi Avraam; Sf. Filimon, Ep. Gazei
15	M	Sf. Ap. Onisim; Sf. Mc. Maior; Cuv. Eusebiu
16	M	Sf. Sfinţit Mc. Pamfil; Sf. Mc. Valent, Pavel şi Seleuc; Cuv. Flavian (Harţi)
17	J	Sf. M. Mc. Teodor Tiron; Sf. Mariamna; Sf. Împăraţi Marcian şi Pulheria
18	V	Sf. Leon, Ep. Romei; Sf. Agapit, Ep. Sinadei (Harţi)
19	S	Sf. Ap. Arhip, Filimon şi soţia sa, Apfia; Cuv. Mărt. Evghenie şi Macarie
20	D	Sf. Leon, Ep. Cataniei; Sf. Agaton, Ep. Romei; Cuv. Visarion
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor); Ap. I Corinteni VI, 12-20; Ev. Luca XV, 11-32; glas 6, voscr. 6
21	L	Cuv. Timotei; Sf. Eustatie, Ep. Antiohiei
22	M	Aflarea moaştelor Sf. Mc. din Evghenia; Cuv. Atanasie, Talasie şi Limneu
23	M	† Sf. Mc. Policarp, Ep. Smirnei; Cuv. Gorgonia (Post)
24	J	†) Întâia şi a doua aflare a Capului Sf. Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului
25	V	Sf. Tarasie, Arhiep. Constantinopolului; Sf. Mc. Alexandru şi Ipatie (Post)
26	S	Sf. Porfirie, Arhiep. Gazei; Sf. Mc. Fotini; Sf. Teodor (Pomenirea morţilor - Moşii de iarnă)
27	D	Cuv. Mărt. Procopie şi Talaleu
Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi); Ap. I Corinteni VIII, 8-13; IX, 1-2; Ev. Matei XXV, 31-46; glas 7, voscr. 7
28	L	† Cuv. Ioan Casian Romanul şi Gherman din Dobrogea; Cuv. Vasile Mărt.; Sf. Sfinţit Mc. Nestor (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)

MARTIE (31 zile) ziua 12 ore, noaptea 12 ore
1	M	Cuv. Mc. Evdochia; Cuv. Domnina; Sf. Mc. Antonina; Sf. Mc. Marcel şi Anton (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)
2	M	Sf. Sfinţit Mc. Teodot; Sf. Mc. Isihie şi Nestor (Zi aliturgică) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)
3	J	Sf. Mc. Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)
4	V	Cuv. Gherasim de la Iordan; Sf. Mc. Pavel şi Iuliana, sora lui (Zi aliturgică) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)
5	S	Sf. Mc. Conon din Isauria; Sf. Mc. Conon Grădinarul, Sf. Mc. Iraida (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)
6	D	Sf. 42 de Mc. din Amoreea; Sf. Mc. Eufrosin (Lăsatul secului pentru Postul Mare) (Dezlegare la ouă, lapte şi brânză)
Duminica Lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai); Ap. Romani XIII, 11-14; XIV, 1-4; Ev. Matei VI, 14-21; glas 8, voscr. 8
7	L	Sf. Mc. Ep. din Cherson: Vasilevs, Efrem, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatodor şi Elpidie (Canonul cel Mare, partea I; Începutul Postului Mare) (Zi aliturgică) (Numai seara, pâine şi apă)
8	M	Cuv. Teofilact Mărt., Ep. Nicomidiei; Sf. Ier. Pavel Mărt.; Sf. Mc. Dometie (Canonul cel Mare, partea a II-a) (Zi aliturgică) (Numai seara, pâine şi apă)
9	M	†) Sf. 40 de Mc. din Sevastia; Sf. Mc. Urpasian (Canonul cel Mare, partea a III-a) (Dezlegare la ulei şi vin)
10	J	Sf. Mc. Codrat, Ciprian şi Dionisie (Canonul cel Mare, partea a IV-a) (Post)
11	V	Sf. Sofronie, Patr. Ierusalimului; Sf. Mc. Trofin şi Talu (Post)
12	S	Cuv. Teofan Mărt.; Sf. Grigorie Dialogul, Ep. Romei; Sf. Simeon Noul Teolog (Sâmbăta Sf. Teodor - Pomenirea morţilor) (Dezlegare la ulei şi vin)
13	D	Aducerea moaştelor Sf. Nichifor, Patr. Constantinopolului (Dezlegare la ulei şi vin)
Duminica I din Post (a Ortodoxiei); Ap. Evrei XI, 24-26; 32-40; Ev. Ioan I, 43-51; glas 1, voscr. 9
14	L	Cuv. Benedict din Nursia; Sf. Mc. Alexandru din Pidna (Post)
15	M	Sf. Mc. Agapie, Plisie şi Tirmolau (Post)
16	M	Sf. Mc. Sabin Egipteanul, Papa şi Roman, Cuv. Anin (Post)
17	J	Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu; Sf. Mc. Marin (Post)
18	V	Sf. Chiril, Arhiep. Ierusalimului; Sf. Mc. Trofim şi Evcarpion (Post)
19	S	Sf. Mc. Hrisant, Daria şi Ilaria (Sâmbăta a II-a din Post - Pomenirea morţilor) (Dezlegare la ulei şi vin)
20	D	Cuv. Mc. ucişi în M-rea Sf. Sava cel Sfinţit; Sf. Ier. Nichita Mărt. (Dezlegare la ulei şi vin)
Duminica a II-a din Post (a Sf. Grigorie Palama; Vindecarea Slăbănogului din Capernaum); Ap. Evrei I, 10-14; II, 1-3; VII, 26-28; VIII, 1-2; Ev. Marcu II, 1-12; Ioan X, 9-16; glas 2, voscr. 10
21	L	Sf. Ier. Iacob Mărt.; Sf. Ier. Toma; Cuv. Serapion (Post)
22	M	Sf. Cuv. Mc. Vasile, pr. din Ancira; Sf. Drosida, fiica împăratului Traian (Post)
23	M	Sf. Cuv. Mc. Nicon şi cei 199 ucenici ai lui (Post)
24	J	Înainteprăznuirea Bunei Vestiri; Cuv. Zaharia; Sf. Ier. Artemon (Post)
25	V	(†) Buna Vestire (Blagoveştenia) (Dezlegare la peşte)
26	S	Soborul Arhanghelului Gavriil; Sf. Mc. Montanus pr. şi soţia sa, Maxima (Sâmbăta a III-a din Post - Pomenirea morţilor) (Odovania Praznicului Bunei Vestiri) (Dezlegare la ulei şi vin)
27	D	Sf. Mc. Matroana din Tesalonic; Sf. Prooroc Anania; Sf. Mc. Filet, Lidia şi fiii lor (Dezlegare la ulei şi vin)
Duminica a III-a din Post (a Sf. Cruci); Ap. Evrei IV, 14-16; V, 1-6; Ev. Marcu VIII, 34-38; IX, 1; glas 3, voscr. 11
28	L	Cuv. Ilarion cel Nou; Cuv. Ştefan, făcătorul de minuni (Post)
29	M	Cuv. Mc. Marcu, Ep. Aretuselor; Sf. Mc. Chiril diac. (Post)
30	M	Cuv. Ioan Scărarul; Sf. Prooroc Ioad; Sf. Evula (Post)
31	J	Sf. Mc. Ipatie, Ep. Gangrei; Sf. Acachie Mărt., Ep. Melitinei; Sf. Mc. Veniamin diac. (Post)