Nu există o religie mai frumoasă decât Creştinismul şi nu spunem aceasta pentru că noi suntem un popor creştin, ci pentru faptul că Ortodoxia este lumina cea curată a lui Hristos, învăţătura adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu întrupat care la plinirea vremii a luat trup omenesc din Sfânta Fecioară Maria. El a venit în lume pentru a face să strălucească lumina cea neînserată a Împărăţiei Sale şi peste cei care stăteau în întuneric şi în umbră morţii şi a ne învăţa cum să ne dăruim aproapelui în modul cel mai autentic.
Credinţa aceasta îi pricinuieşte omului multe bucurii spirituale în urma nevoințelor sale ascetice atât de necesare omului păcătos pentru întoarcerea către patria Sa cea adevărată. Învăţătura Fiului lui Dumnezeu este una foarte bogată în parabole ce au îsemnătate simbolică profundă, având în acelaşi timp un conţinut extrem de variat.
Spunem aceasta întrucât Sfinţii Părinţi, folosindu-se de paginile Noului Testament, dar şi de scrierile Vechi-Testamentare au reuşit să alcătuiască învăţături de suflet ziditoare după care oamenii să îşi cârmuiască viaţa trăită în lume în mijlocul ispitelor şi să înveţe cum să parcurgă distanţa spirituală faţă de aproapele său. Desigur unul din cele mai importante lucruri pe care îl învaţă Dumnezeiasca Scriptură este faptul că noi oamenii nu mai suntem ai noştri ci ai Celui care S-a dat pe Sine pentru noi şi a plătit preţul pe care nici unul nu eram în stare să îl plătim.
Ca urmare a acestor fapte de milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni trebuie să conştientizăm că nu ne putem cârmui viaţa după propria noastră socotinţă, ci suntem datori şi să dăm ceva în schimbul preţului plătit pentru noi. Însuşi Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la jertfă de sine zicând: „Vă îndemn, dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.”, iar altădată acelaşi Sfânt Apostol zice „trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”
Versetele menţionate mai sus nu sunt singurele din Sfânta Scriptură care fac trimitere la acest mod de vieţuire jerfelnică, întreaga Sfântă Scriptură încercând să arate omului faptul că de Dumnezeu te poţi apropia doar în starea de jertfă. Dumnezeu ne vrea pe toţi oamenii predaţi compleţi sieşi, biruindu-ne voinţa noastră prin puterea harică. El doreşte ca în noi să domnească raţiunea iar pornirile cele greu de purtat spre păcate să fie biruite de puterile sufleteşti care să ajute mintea omului la contemplarea spirituală a lucrurilor din creaţie. Practic întreaga viaţă a noastră trebuie să fie o împreună lucrare cu harul Duhului Sfânt pentru depăşirea continuă a obstacolelor ce apar în faţa noastră şi ne împiedică să ne descoperim sinea autentică.
Aceste nevoinţe ale creştinilor sunt necesare întrucât Dumnezeu doreşte ca omul să iasă din starea de păcătoşenie nu numai prin ajutorul harului Său, ci şi prin eforturile lui personale.
Dumnezeu nu poate mântui cu forţa pe omul păcătos pentru că atunci i-ar anula voinţa pe care tot El i-a dăruit-o ca şi Creator. El poate doar să îi trimită anumite semne şi greutăţi omului păcătos pentru a îi indica drumul pe care trebuie să îl urmeze.
Fără discuţie că Dumnezeu poate purifica pe om imediat, însă nu o face pentru că omul nu se găseşte în starea de păcătoşenie ca în ceva care face parte în mod inevitabil din fiinţa şi starea lui de existenţă, ci se găseşte în starea de păcătoșenie datorită unei înclinări murdare a sufletului şi a unei micimi în tot ceea ce face şi gândeşte. Desigur ne putem pune întrebarea „de ce Dumnezeu aduce la existenţă oameni care ştie că vor păcătui şi vor manifesta o activitate contrară voii Lui?”
Sfinţii Părinţi spun că motivul este unul foarte simplu şi anume acela că „a exista într-o stare de păcătoşenie este totuşi mult mai bine decât a nu exista deloc”. Din acest citat se pot înţelege multe lucruri însă cel mai important este faptul că Dumnezeu preferă să aducă la existenţă un om care va păcătui, pentru că unul ca acela are şansa, prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu să se îndrepteze şi să vieţuiască autentic.
Această apropiere a lui Dumnezeu de oameni, dar şi această decizie a lui Dumnezeu de a crea oameni care ştie că vor păcătui, nu face decât să arate că Dumnezeu are o imaginaţie şi putere veşnic creatoare, dorind să împartă şi altor forme de existenţă din puterea dar şi din mila Sa, căci acestea două la El sunt nedespărţite pururea.
Sfânta Scriptură spune ca Hristos S-a jertfit „nu că să cheme pe cei drepţi, ci ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Scopul jertfei Sale este acela de a le arăta şi celor care trăiesc conform voinţei lor pacatose, că Dumnezeu nu se sfieşte să stea cu păcătoşii la masă şi să le vorbească precum ar fi prieteni ai Săi. Din această smerire de Sine a Fiului lui Dumnezeu pot oamenii învăţa să facă în anumite momente ale vieţii lor, nişte sacrificii pentru a îşi ajuta aproapele, calcandu-şi mândria proprie şi punând binele altuia mai presus de binele său. Numai iertandu-ne păcatele unii altora şi tratând pe orice om că pe egalul şi aproapele nostru, indiferent din ce categoria socială ar face el parte, putem spune că suntem bărbaţi adevăraţi din punct de vedere duhovnicesc.
În Creştinism s-a conturat o idee care nu este întâlnită în nici o altă religie sau filosofie şi aceea este porunca dată de Mântuitorul referitoare la iubirea vrăşmaşilor. Într-adevăr orice concepţie etică îi arată omului că este mai bine să ducă o viaţă echilibrată faţă de toţi şi să ierte, pentru că a sta supărat pe cineva este un consum inutil de energie spirituală, dar totodată şi o piedică pentru o viaţă virtuoasă.
Creştinismul cere multă jertfă şi lepădare de sine a omului pentru împlinirea acestei porunci, căci nu este puţin lucru să doreşti binele celui care ţi-a plănuit vicleșuguri. Însă numai prin împlinirea acestei porunci omul poate intra în starea sa maximă de autojertfire şi de biruire a voinţei proprii pentru împlinirea voii lui Dumnezeu şi se poate maturiza din punct de vedere spiritual.
Iubindu-ţi vrăşmaşul nu numai că nu îi mai doreşti răul, ci ajungi să plinești modul de viaţă pe care l-a propovăduit Fiul lui Dumnezeu care i-a iubit pe aceea care L-au Răstignit, plângând chiar şi pentru cel care l-a vândut şi care s-a pierdut sufletul pentru veşnicie, Iuda fiul iubirii de argint şi al neascultării. După toate aceste învăţături fixate în scris de Sfinţii Apostoli şi dezvoltate de Sfinţii părinţi cu privire la viaţa jertfelnică cu care este dator creştinul, totuşi nu putem să nu ne întrebăm de ce este nevoie de ea.
Este nevoie de viaţa jertfelnică unită cu asceză purificatoare pentru că omul dacă nu munceşte că să crească duhovniceşte atunci nu se va mai putea bucura niciodată de comuniunea de la persoană la persoană cu Creatorul. Întrucât păcatul îngroaşă natura umană şi paralizează viaţa spirituală, omul dacă nu pune frână pornirilor sale iraţionale va ajunge în moartea spirituală aici pe pământ, nemaiavând nici un fel de orizont spre care să tindă, urmând ca această însingurare spirituală să capete proporţii dramatice în viaţa veşnică.
La începutul acestei lumi văzute Dumnezeu l-a făcut pe întâiul om şi l-a aşezat în Raiul Edenic făgăduindu-i viaţa cea fără de moarte în schimbul păzirii unei singure porunci. Pe atunci omul, se bucura de comuniunea de la persoană la persoană cu Dumnezeu. Însă în urmă neascultării sale Adam a pierdut bunătăţile oferite de Creator şi dreptul de a fi stăpânitor peste creaţie.
Această cârmuire de sine a fost periculoasă pentru om întrucât după ce a căzut în neascultare s-a lovit de natură ca de un zid iar durerea în urma impactului a simţit-o întreaga sa viaţă post-paradisiacă fiind nevoit să muncească pentru lucrurile care i se cuveneau înainte, ca şi supus al lui Dumnezeu.
Deîndată ce a căzut, toate bunătăţile ce se aflau înaintea ochilor lui şi darurile pe care le primise de la Creator, cum ar fi viaţa fără de stricăciune, bucuria simţirii prezenţei harice a Duhului în creaţia înconjurătoare şi stăpânirea peste animalele din Grădina Edenului au fost pierdute.
Cel mai dur lucru pentru om a fost însă lipsa comuniunii şi apropierii sale atât de directe faţă de Creator pe care pierzându-o Adam, au pierdut toţi oamenii care au urmat să se nască din el ca urmare a transmiterii păcatului strămoşesc. Este drept că prin Baia Naşterii celei de a doua, Chipul lui Dumnezeu din om a fost făcut iar să tindă spre asemănare, însă comuniunea cu Dumnezeu este mult mai grea acum datorită păcatelor care s-au înrădăcinat în firea omenească din pricina aplecării spre cele de jos a omului.
Alungat fiind Adam din Rai în lumea aceasta a fost nevoit să muncească pământul pentru a trăi, însă ducând o viaţă mult mai săracă din toate punctele de vedere. Nu după mult timp Adam a dat naştere la doi fii împreună cu soţia Sa Eva, lui Cain şi lui Abel care şi ei la rândul lor s-au preocupat cu munca fizică, unul fiind pastor de oi, iar celălalt lucrător al pământului.
Ca şi Adam părintele lor, deşi nu se împărtăşiseră de bunătăţile Raiului Edenic şi nu vorbiseră cu Dumnezeu faţă către faţă, în mod natural au conştientizat totuşi că ei nu se pot cârmui singuri şi nu trebuie să se alipească de natura văzută ca fiind ultima realitate ci trebuie să dăruiască din ea şi lui Dumnezeu în semn de respect.
Dat fiind faptul că drumul spre Raiul Desfătărilor era păzit de un Heruvim ce ţinea sabie de foc şi comuniunea cu Dumnezeu nu mai era posibilă în mod direct, au găsit o altă modalitate suficient de personală putem spune, pentru ca Dumnezeu să privească spre dorinţa lor de căinţă.
Cei doi fiind conştienţi de păcătoşenia lor şi de faptul că nu sunt vrednici de a sta înaintea lui Dumnezeu pentru a îşi cere iertare, au ales să aducă Creatorului daruri din rodul muncii lor imprimând în darurile oferite jertfelnicia lor, care să îi reabiliteze în ochii Creatorului. Aceste daruri pe care le-au adus cei 2 fii ai lui Adam lui Dumnezeu sunt prima formă de jertfă care a fost adusă de om lui Dumnezeu şi totodată un exemplu, despre cum doreşte Dumnezeu, să fie oferită jertfa de om.
Darurile oferite lui Dumnezeu de om sunt fără discuţie ,,Ale Sale dintru ale Sale'' în sensul că şi animalele şi plantele tot din puterea lui Dumnezeu există, însă scopul acestor jertfe era ca Dumnezeu să observe la cât de multe lucruri pământeşti pot renunţa oamenii pentru a Îl iubi pe el. Rolul jertfelor Vechi Testamentare era acela de a-i face pe oamenii să conştientizeze starea de păcătoșenie.
Pe Dumnezeu Îl interesa lucrul mâinilor imprimat în jertfele respective, adică jertfa să aibă aspect personal pentru că păcatul era al omului şi omul trebuia să trudească să repare greşeala. Dumnezeu dorea să vadă puritatea gândului cu care era oferită jertfa, întrucât ea trebuie să fie proporţională cu păcatul săvârşit şi nu în raport cu ceea ce aduc alţii lui Dumnezeu.
În ultimul rând pe Dumnezeu l-a interesat calitatea jertfei în sine, adică faptul că El doreşte ca omul când se înfăţişează înaintea Sa pentru a îşi răscumpăra greşelile să fie cu totul dăruit nu nehotărât. Cain a adus din munca lui dar nu ce era mai bun pe când Abel a dat ceea ce era mai de preţ. Aşa se întâmplă şi astăzi cu creştinii care nu sunt siguri de dorinţa întoarcerii lor către Dumnezeu şi oferă foarte puţin la rugăciune după cum şi Cain s-a zgârcit în a oferi lui Dumnezeu o jertfă „cu bun miros”.
Jertfa de sine este o activitate ce trebuie practicată necontenit de către omul care doreşte să se apropie de Dumnezeu pentru că şi Fiul lui Dumnezeu de când a venit în lume şi până în ultima zi a vieţii Sale pământeşti a lucrat şi S-a dăruit neîntrerupt oamenilor, pentru ca şi ei să facă asmenea, unii faţă de alţii.
Mântuitorul Hristos din cerul Său cel sfânt, priveşte mai departe cum omenirea parcurge drumul prin timp către eternitate şi ia aminte la purtările noastre şi la felul cum ne dăruim aproapelui, jertfindu-ne pe noi înşine şi biruind egoismul din noi. El i-a aminte la faptele oamenilor, pentru ca la final va răsplăti fiecăruia eforturile sale ascetice, dar va şi pedepsi pe cei care nu s-au îngrijit deloc de viaţă spirituală şi de aproapele său.
De aceea să împlinim tot lucrul cel bun atât timp cât este ziua şi să strigăm cu glas mare „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu dăruiește-ne harul Tău pentru a împlini tot lucrul cel bun , acum și pururea și în vecii vecilor, Amin!

rw.jpg

text Cristian Radu