„Ai grijă ce-ţi doreşti/ Că s-ar putea să şi primeşti...” sunt versurile unei celebre melodii, inspirate din nu mai puţin cunoscutul proverb dintr-o limbă care nu mai pune probleme nimănui: „Be careful wthat you wish for...” şi care se aplică vieţii noastre de zi cu zi, pe toate planurile, cu urmări pozitive, dar de cele mai multe ori sunt şi repercusiuni negative datorate unor acţiuni întreprinse cu mult zel, că doar aşa a apărut vorba de duh.
De cele mai multe ori suntem nemulţumiţi de orice, de oricine şi ne bazăm pe motive întemeiate sau mai puţin întemeiate. Nemulţumirea e bună pentru că generează progres: imediat ce ai atins un obiectiv, vrei altceva, lucrezi în consecinţă şi aşa apare evoluţia. Dar dacă nu analizăm cu atenţie ce vrem să schimbăm în viaţa noastră, s-ar putea ca, în cele din urmă, să pomenim proverbul nostru românesc: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău.”
Să nu picăm urât de tot şi să ne izbim de afirmaţia că „Avem ce merităm”. Cred că şi aceasta este reală şi valabilă, la fel pe toate planurile: de la conducătorii pe care îi alegem, de la consoarta cu care împărţim bune şi rele (în glumă, sper, primesc adesea întrebarea: „Dar ce fapte plătesc?” sau „Cu ce am greşit eu?”), până la prietenii pe care îi avem şi lista poate continua.
La această idee se ajunge pornind tot de la nemulţumirile continue şi de la iluzia că altceva, altcineva ar fi mai bun: un dascăl mai bun pentru copiii noştri de la şcoală, cine ştie: poate şi celălalt –de la biserică- trebuie schimbat; un manager competent – ba de multe ori omul gândeşte- „Eu sunt, sigur, mult mai inteligent decât şeful meu” sau un serviciu mai bun „Job-ul actual nu mai corespunde ambiţiilor, abilităţilor şi capacităţilor mele ieşite din comun” (niciodată nu se presupune că omul nu se ridică la nivelul cerinţelor respectivului post). Şi poate chiar aşa este. Dar cum bine aminteam în incipitul acestui umil articol, e înțelept să stăm strâmb şi să gândim drept, să judecăm sănătos, să nu ne pripim şi să nu aruncăm cu presupuneri, cu lucruri nefondate, cu multă subiectivitate în ceea ce vrem să schimbăm, pentru că, sub impulsul de moment, sub torentul de acuzaţii bazate pe „Las' că ştiu eu sigur” s-ar putea să eliminăm exact ce e mai bun din viaţa noastră, să regretăm mai târziu şi să rememorăm toate proverbele înşiruite mai sus.
Aşa că: „Ai grijă ce-ţi doreşti...”

Text: Mirela Filip

Copiii au beneficiat de ultimele zile de vacanță. A început un nou an școlar. Copiii au iar grija școlii și învățatului, iar părinții mai multe griji și cheltuieli. Copiii vor rămâne nesupravegheaţi o mare parte a timpului, deoarece părinţii vor fi la serviciu. Școlarii vor folosi mijloacele de încălzire a hranei și mai târziu mijloace de încălzire de diverse tipuri (lemne, gaze sau încălzire centralizată) din gospodării.
Având în vedere consecinţele devastatoare ale focului necontrolat, necesitatea cunoaşterii şi aplicării normelor de prevenire, precum şi a mijloacelor de intervenţie pentru stingerea incendiilor constituie o prioritate a educaţiei cetăţeneşti încă din copilărie.
Încă din primele zile de școală cadrele didactice au obligația să organizeze lecţii în vederea instruirii şi pregătirii lor în domeniul apărării împotriva incendiilor, a calamităţilor naturale, precum şi a regulilor de comportare în situații de urgență. Un rol important în procesul de instruire pentru viaţă o au cadrele didactice din şcoală, dar și părinții.
Aşa cum în clasa întâi, înainte de a citi şi socoti, copiiI învață literele alfabetului şi cifrele, în prima lecţie tot așa trebuie să învețe mesajul unor indicatoare specific PSI care sunt amplasate în clădiri sau în vecinătatea acestora.
Aceste indicatoare sunt importante pentru că ele ne ajută să acţionăm pentru prevenirea incendiilor, iar în cazul producerii acestora, ne ajută să ieşim dintr-o clădire incendiată, respectând traseele cele mai scurte şi direcţia corectă de evacuare, ori să evităm pătrunderea într-o zonă periculoasă.
Copiii trebuie să cunoască atât binefacerile focului, cât şi efectele lui distrugătoare dacă nu este controlat. Pregătirea copilului pentru a-şi apăra viaţa în situaţii de urgenţă nu poate fi omisă din întreaga activitate de educare a omului, determinată de respectul pentru viaţă, muncă şi pentru cultură realizată prin învăţătură şi cunoaştere.
Focul este un prieten necesar, dar se transformă pe neașteptate în duşman. Este important să reţinem că pericolul vine mai repede atunci când este dispreţuit, din necunoaştere sau rea-voinţă.
Când focul nu mai poate fi controlat, este vorba despre un INCENDIU. Atunci este necesară intervenţia forţelor şi a mijloacelor de stingere pentru lichidarea acestuia.
Statisticile despre numărul incendiilor şi a pierderilor de vieţi omeneşti datorate jocului copiilor cu sursele de aprindere sunt elocvente. Pericolele generate s-au datorat inocenţei copiilor ori indiferenţei părinţilor faţă de riscurile focului. Carențele în pregătirea și educarea copiilor conduc la necunoaştere, la apariţia cauzelor care produc suferinţe. Cel care priveşte toate măsurile de prevenire cu uşurinţă va avea mari greutăţi concretizate în răni sufleteşti şi pagube materiale.
Copilul trebuie să ştie cum să se apere, să facă diferenţa între bine şi rău şi să reţină că focul necontrolat ne este vrăjmaş, iar scăldatul nesupravegheat de maturi şi în locuri necunoscute e deosebit de periculos.
Din totalul incendiilor care se produc în România anual, circa 70% au loc la locuinţe şi gospodării cetăţeneşti, reprezentând aproximativ 10.000 de incendii.
Adesea copiii repetă experimentele pe care le-au învăţat la şcoală ori le-au văzut în filme sau pur şi simplu îşi „realizează propriile descoperiri" punându-și în pericol viața și gospodăria în care locuiesc.
Pentru preîntâmpinarea cazurilor de incendiu, e necesar ca și copiii să reţină următoarele:
- se interzice jocul cu focul sau cu surse de aprindere!
Focul este fascinant, mai ales la vârsta copilăriei, când facem cele mai multe descoperiri privind natura. Tentaţia este cu atât mai mare cu cât un anumit lucru este interzis şi mai ales când, din inconştienţă, părinţii lasă chibriturile ori brichetele la îndemâna copiilor. De foarte multe ori „descoperirea focului" la o vârstă prematură a produs copiilor răni, boli, ori a afectat, adesea ireparabil, integritatea corporală sau a condus la decesul acestora.
- se interzice joaca la aragaz !
Gazul metan este un pericol atât dacă îl inhalezi, cât şi în prezenţa flăcării, provocând explozia, urmată eventual de incendiu.
Aprinderea aragazului se realizează pe sistemul „gaz-pe-flacără”, adică se aprinde întâi chibritul, apoi se deschide butonul aragazului. Nu lăsaţi copiii singuri niciodată în bucătărie! Păstraţi chibriturile şi brichetele acolo unde copiii nu pot ajunge!
- se interzic experimentele acasă!
Copiii sunt tentați să repete experimentele pe care le-au învăţat la şcoală ori să realizeze propriile descoperiri în urma vizionării unor filme.
- aparatele electrocasnice trebuie folosite doar în prezenţa adulţilor!
La cea mai mică neatenţie, aparatele electrocasnice (fierul de călcat, reşoul, fierbătorul) pot provoca arsuri sau pot conduce la incendii.
Exemplu: fierul de călcat încins uitat pe ţesături din materiale textile.
- se interzice jucatul la priză!
Când trebuie scos un aparat electric din priză, nu se trage de cablu, ci cu o mână se ţine bine de priză, iar cu cealaltă se trage ştecherul. Nu se pune mâna umedă pe prize sau pe aparatura electrică.
Aparatele electrocasnice vă pot provoca arsuri (fierul de călcat, reşoul, fierbătorul) sau pot conduce la incendii dacă sunt folosite necorespunzător.
Nu se introduc în prize sârme, fire sau alte improvizații. Există riscul de electrocutare.
- se interzice suprasolicitarea instalaţiilor electrice!
NU lăsaţi aparatele electrice sub tensiune când nu le folosiţi! Pot fi oricând surse generatoare de incendiu. Învăţaţi-vă copiii cum să se comporte în cazul izbucnirii unui incendiu. În caz de incendiu sau alte pericole ce pot avea loc într-o clădire, este important a se urmări evacuarea cât mai rapidă și în siguranță a persoanelor.
În acest sens, în funcție de categoria persoanelor implicate, se stabilesc modalitățile de alarmare, comportamentul de adoptat în caz de urgență, atribuțiile pe care trebuie să le îndeplinească „factorii responsabili desemnați. În situații de urgență educați copiii să sune urgent la numărul de telefon gratuit 112 pentru intervenţia pompierilor fără însă a face abuzuri care se pedepsesc de lege.
Focul fascinează copiii, de aceea trebuie:
Să ne gândim la copiii noştri!

Primăria orașului Otopeni
Inspector PSI – Protecție Civilă
Popa Cornel

Contractura nu este o leziune gravă, dar dacă este persistentă şi ne împiedică să realizăm activităţile zilnice este bine să le putem identifica şi diferenţia de alte probleme de sănătate.

 Contractura (lat. contractura, fr. contracture) este o contracţie musculară involuntară şi repetată a unui muşchi. Desigur, că această contracţie permanentă face ca muşchiul să fie într-o tensiune constantă. Muşchiul se contractă şi se relaxează, dar, în anumite cazuri, o zonă a muşchiului nu se relaxează şi rămâne contracturată. Această zonă se menţine dură şi umflată şi se poate simţi la palpare.

 Tipuri de contracturi

 Contracturile musculare pot apărea:

1. În timpul efortului fizic
2. După efortul fizic
3. Reziduale

 În timpul efortului fizic…

 Solicitarea excesivă a unui muşchi, fie prin exerciţii fizice intense, fie lipsa antrenamentului sau ridicarea de greutăţi pot duce la contracturi musculare. Cum menţionam mai sus, în muşchi se formează o tensiunea intramusculară care presează vasele şi capilarele din muşchi, provocând o deficienţă circulatorie intramusculară. Atunci când, muşchiul este slab oxigenat, se acumulează dioxidul de carbon, care provoacă durerea.

 După efortul fizic…

 În anumite situaţii, după un exerciţiu intens în care muşchiul a fost supus la suprasolicitare nu mai are capacitatea de a reveni la stadiul iniţial de relaxare, din cauza oboselii acumulate. În acest caz, contractura apare datorită incapacităţii muşchiului de a reveni la stadiul de repaus.

 Reziduale

 Musculatura adiacentă zonei, care a suferit o ruptură de fibre, o fractură sau un traumatism puternic se contractă ca mecanism de protecţie.

 Din ce cauză apare o contractură musculară?

 Contracturile musculare sunt leziuni comune, nu se întâlnesc doar la sportivi, ci şi la persoanele sedentare, persoanele în vârstă, persoanele stresate sau cele care adoptă o poziţie incorectă, la birou spre exemplu.

 Persoanele sedentare

 Când o persoana sedentară realizează un efort fizic mai mare ca intensitate, musculatura lui nu este capabilă să o realizeze şi  atunci apare o contractură de suprasolicitare.

 Pe de altă parte, o persoană, care are o condiţie fizică excelentă, dar activităţile pe care le realizează depăşesc capacităţile lui, se poate întâlni cu aceeaşi problemă, ca şi cazul de mai sus al tipului sedentar, deoarece apare un dezechilibru între efort şi capacitatea de răspundere la acel efort.

 Persoanele în vârstă

 O dată cu procesul de îmbătrânire se pierde elasticitatea musculară şi articulară, ceea ce face ca fiecare activitate cotidiană să devină o suprasolicitare, iar musculatura slăbită tinde să producă o contractură, cu o mai mare uşurinţă.

 Persoanele stresate

 Numărul persoanelor supuse la situaţii stresante este în continuă creştere. O situaţie stresantă ne provoacă o tensiune de formă involuntară şi continuă a musculaturii (în general, la nivelul umerilor şi al spatelui), creând, astfel, o contractură musculară.

 Ce măsuri putem lua, în cazul unei contracturi musculare?

-                      Antiinflamatoare, fie că sunt sub formă de pastile, creme, geluri sau spray-uri, ne vor ajuta la alinarea durerii şi reducerea contracturii

-                      Stretching-ul (întinderea) ajută la scăderea durerii şi tensiunii musculare.

-                      Mişcările în apă caldă vor calma durerea şi vor relaxa musculatura

-             În formele acute, se poate recurge la un kinetoterapeut - un masaj terapeutic îmbunătăţeşte circulaţia sangvină locală şi ajută la reducerea durerii şi contracturii.

-                      Acupuntură

-                      Yoga şi meditaţia ajută, de asemenea, relaxarea musculaturii şi reduce contractura.

Elena Bălăşoiu

kinetoterapeut

eladaily@gmail.com

În perioada vacanțelor și a zilelor caniculare, am pregătit o mică excursie până la Rezervația Vulcanii Noroioși din Județul Buzău și apoi o baie în apa sărată din stațiunea Sărata Monteoru.

De ce Vulcanii Noroioși? Pentru că este acel loc din România unde „fierbe pământul”. Rezervația se întinde pe o suprafață de aproximativ 30ha, între localitățile buzoiene Scoarța și Berca. Vulcanii reprezintă formațiuni create de gaze naturale provenind de la peste 3000 de metri adâncime. Gazele împing spre suprafață apa amestecată cu argilă, iar nămolul format iese la suprafață. În contact cu aerul nămolul se usucă formând niște structuri conice asemănătoare unor vulcani.

Nămolul ieșit la suprafață este rece, deoarece vine din stratele de argilă. Dacă veți dori să vizitați acești vulcani, vă puteți imagina că așa arată suprafața terestră a lunii, peisajul selenar, arid și spectaculos prin bolborosirea lavei reci a micilor vulcani, te fac să crezi că ești pe altă planetă.

Odată urcați în autocar i-am provocat pe seniori la o cântare, iar ei s-au lăsat provocați. Tot autocarul a cântat împreună cu bunica Olga și corul seniorilor de la Treceți batalioane române Carpații, până la Nu plânge Ană. Drumul spre Sărata Monteoru nu a fost lipsit de peripeții, poliția rutieră a oprit autocarul pentru un control de rutină, dar Tăticuțul, cum i se spune lui Cristi, șoferul de la CSO, a avut toate actele în regulă și am plecat voioși mai departe.

La ștrandul cu apă sărată a fost multă veselie, plajă și baie. Toată lumea s-a bucurat de o zi diferită și plină de voie-bună.

Prin lucruri aparent mici putem aduce multă bucurie în suflete și astfel să mai scriem o pagină frumoasă în cartea vieții. Acest lucru îl încercâm în fiecare zi la Clubul Seniorilor din Otopeni, să completăm cartea vieții cu amintiri frumoase.

Text / Foto: Manuela Formunda

De prin 2012 observ o tendință de schimbare a tiparului cultural de la noi din România. Nu știu de ce și în ce scop, dar, prin presiuni multiple se încearcă transformarea României dintr-o țară echilibrată și liberă sub aspectul mentalităților, într-un bastion al „corectitudinii politice” provenite din ideologia marxismului cultural, care prin mijloace ideologice încearcă să dea contur acelui „om nou” al neo-comunismului postmodern, „om nou” caracterizat de lepădarea de Dumnezeu, aruncarea libertății fundamentale a persoanei umane la coș și înlocuirea sa cu așa zisele „libertăți” ale relativismului moral, pierderea identității sub toate aspectele și transformarea sa într-un fel de „robot” servil și obedient, care să reacționeze strict la stimuli comerciali și instinctuali, în fond omul atomizat, confuz și fără rădăcini al contra-culturii. 

Ceea ce se refuză a se vedea este faptul că indiferent cine deține puterea economică ori politică, cel care la final impune direcția societății este cel care va câștiga „războiul cultural” putând schimba mentalitățile în orice direcție dorește. Pornind de la relativizarea educației, trecând prin bătaia de joc la adresa istoriei naționale prezentate ca o operațiune de permanentă punere a „cenușei în cap”, apoi trecând prin cinematografia ideologică axată pe medii „lumpen” , avorturi, violuri ori promiscuitate generală și terminând cu valul nihilist al lui „uniți  salvăm”, cu propaganda anti-parlamentară și cu o serie întreagă de manifestări ciudate, demne de bolșevism, care se pretind a fi purtătoare ale unicului și infailibilului model de progres care au drept țintă valorile spiritual-morale, atacul la România liberă și la valorile eterne ale neamului românesc este unul fără precedent. Am spus-o de mai multe ori și o repet și de această dată: intervalul istoric 2012-2022 este decisiv pentru viitorul României și la finalul său vom ști dacă România rămâne ea însăși cu bune și cu rele, cu creșteri și descreșteri, dar cu o credință adâncă în Dumnezeu și cu un respect nedisimulat asupra demnității omenești și a firescului, ori ne vom trezi într-o societate străină de marile valori și de marea cultură, o societate rece și dușmănoasă care s-a înstrăinat de sine însăși, care a distrus libertatea fundamentală a lumii civilizate derivate din învățătura creștină, luând drept repere măruntele „libertăți” ale viciului și ale anarhiei controlate și unde tronează o atmosferă caracteristică universului lui Orwell ori filmelor din seria „Matrix”. Vremea jocului la două capete, vremea ezitărilor și a compromisurilor a trecut, este timpul să îndrăznim cu responsabilitate să ne asumăm și împărtășim valorile fundamentale, să ne apărăm libertatea și integritatea identitar-morală fără să ținem cont de ispite, presiuni ori curse ideologice în care se dorește să fim atrași. România de azi, trebuie să o recunoaștem fără teamă este supusă unor experimente social-culturale care vizează impunerea unui sistem de valori comun neo-marxismului post-industrial și care pot fi definite sub conceptul de „revoluție culturală”. Iar o „revoluție culturală” fie ea chiar și de catifea, fie ea cât de „hipsteristă” și „cool” , fie ea cât de frumos colorată și promovată în mediile așa pretins „elitiste” tot o revoluție care în esența sa își propune dărâmarea unui sistem social ori regim politic (în cazul de față a unui sistem de valori fundamentale, deci un lucru mult mai profund și subtil decât o putere statală propriu-zisă ) va rămâne. Iar o revoluție vine și dărâmă o realitate concretă, un dat social, înlocuind acest element de structură a civilizației prin nimic, după cum bine sesiza Albert Camus.

Oare de o „revoluție culturală” neo-marxistă avem noi nevoie acum în România, la 27 de ani de ruperea de un sistem dictatorial comunist? 

Este foarte simplu să ne apărăm și să rămânem noi înșine așa precum ne știm din moși-strămoși. Credința, tradiția, familia, școala și identitatea națională sunt valori peste care nu se poate trece ușor și care sunt convins că vor rămâne pururea în sufletele și în faptelor românilor! Am încredere în români și în puterea noastră, de oameni încercați sub atâtea milenii de istorie încurcată, de a ne păstra pe mai departe valorile identitare și ființa spirituală liberă și neîntinată de ideologiile care îl opun pe om omului și pe om Lui Dumnezeu! 

Daniel Gheorghe

Deputat PNL

IUBIȚI CREȘTINI,

După 13 ani de strădanie am ajuns în frumoasa zi de sărbătoare pentru urbea noastră în care a avut loc sfințirea bisericii „Nașterea Maicii Domnului și Sfântul Calinic de la Cernica” din cartierul Otopenii de Sus, la care au luat parte Preafericitul Părinte Patriarh, Preasfințitul Părinte Episcop, Preacucernicul Părinte protoiereu, Preacucernici preoți și diaconi și numeroși enoriași.

Vă rog să-mi pemiteți, Preafericite Părinte Patriarh, în numele meu personal cât și al întregii comunități, să vă transmit un salut de bun venit în orașul Otopeni, îmbrățișându-vă cu dragoste și bucurie!

Dorim să aducem mulțumirile noastre Preafericitului Părinte Patriarh, Daniel al României, întâi stătătorul Bisericii noastre și omul care a stat mereu alături de proiectul nostru de realizare a Bisericii închinate Nașterii Maicii Domnului, precum susține și opera de construire a numeroase lăcașuri de cult și de binefacere pentru care clerici și mireni deopotrivă trudesc pe tot cuprinsul țării, dar și peste hotare.

În aceste momente, gândul meu merge spre vrednicul de pomenire, Părintele Patriarh Teoctist, omul alături de care, noi, comunitatea din Otopeni, am pus piatra de temelie a acestei sfinte biserici. Se întâmpla în anul 2003, când, proiectul construirii unei biserici în centrul orașului Otopeni, sub binecuvântarea Patriarhului Teoctist și cu sprijinul autorităților locale și a cetățenilor din parohia Otopenii de Sus, prindea contur.

Această sfântă Biserică reprezintă pecetea unui legământ dintre comunitatea noastră din Otopeni și Dumnezeu. Ea este închinată Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioară, Maria. De sute de ani, noi, otopenarii, am fost oamenii care am păstrat tradiția credinței în Hristos și am rămas loiali Adevărului de Credință.

Acum mai bine de două sute de ani, exact pe acest loc, lângă noi, se construia Biserica cu hramurile Sf. Gheorghe și Sf. Dimitrie, Biserică realizată prin donațiile și munca înaintașilor noștri. În acele vremuri grele, otopenarii, moșneni ai acestui vechi pământ, au dovedit că pot rupe din avutul lor spre a-L slăvi pe Dumnezeu și spre a clădi lăcaș de rugăciune, învățătură, binefacere și trăire ortodoxă, pe pământul păstrat de la strămoșii lor, care, și mai demult în veacuri, apăraseră aceste locuri de tăvălugul otoman.

Cetățenii orașului Otopeni și-au dorit de mulți ani o Biserică care să poată face față tuturor cerințelor și exigențelor unei comunități în plină dezvoltare materială și spirituală. Iar astăzi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și sub protecția Fecioarei Maria, după ani de muncă, obstacole și încercări, suntem aici și am avut bucuria de a asista la sfânta și dumnezeiasca liturghie arhierească precum și la slujba de sfințire a noului lăcaș de cult. Au fost 13 ani de neostenite eforturi și de sacrificii fără de care acest sfânt lăcaș de cult nu ar fi putut fi dus la îndeplinire.

Dincolo de toate, peste ani și epoci, istoria ne-a dovedit că unul din puținele lucruri care dăinuie pururea este biserica. Această Biserică va rămâne în urma noastră și va fi un centru de spiritualitate creștină, un loc de rugăciune și educație în care valorile etice vor fi puse în deplină valoare și nu în ultimul rând un spațiu de binefacere care va garanta unitatea morală a comunității noastre și ne va păzi de primejdiile care duc la dezumanizare.

Este o mare onoare și pentru mine, că după atâta zbatere și după o muncă care a angrenat clerici, mireni și autorități, să vă pot vorbi de aici, din fața Bisericii Nașterii Maicii Domnului, simbolul orașului nostru de astăzi și până în ultima zi de existență a Otopenilor.

Cred că o societate liberă și sănătoasă nu se poate dezvolta în lipsa Bisericii și a legăturii de comuniune, împărtășire și mărturisire care caracterizează apropierea omului de Dumnezeu. Sunt convins că această Sfântă Biserică ne va ajuta să apărăm cultura și valorile morale și ne va da acea seninătate pe care doar credința în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh ne-o pot oferi. Otopenii au fost, sunt și vor rămâne pentru totdeauna un pământ al dragostei și iubirii față de Biserică și Dumnezeu.

Gheorghe Constantin Silviu

Primarul orașului Otopeni

Serviciul de transport public face parte din seviciile comunitare de utilități publice de care trebuie să beneficieze cetățenii în mod civilizat.

În urmă cu 5-6 ani, Primăria orașului Otopeni a pus la dispoziția cetățenilor un număr de 2 microbuze pe traseul str. 23 August - DN1 (de la limita de granituire cu comuna Tunari până în centrul orașului, având legătura cu mijloacele de transport care tranzitează orașul Otopeni spre municipiul București), într-o încercare de a „testa” interesul acestora pentru transportul în comun, un posibil orar, frecvența curselor, numărul de călători etc. Deși s-a desfășurat pe parcursul a două luni de zile, încercarea s-a dovedit mai puțin reușita, cetățenii nemanifestând un interes deosebit în a călători cu aceste mijloace de transport; practic cursele erau mai mult goale, cu excepția a 3 - 4 călători. Acest fapt a condus la renunțarea înființării unui seviciu de transport public de călători, acesta nefiind oportun și fezabil din punct de vedere economic.
Dezvoltarea accentuată din ultimii 10-15 ani a orașului, atât din punct de vedere socio-economic, cât și din punct de vedere a extinderii zonelor rezidențiale și economice, a creșterii numărului de locuitori și a locurilor de muncă - pe de o parte, precum și necesitatea realizării legăturii între cele două părți ale orașului - Est-Vest - situate de o parte și de altă a DN1 și respectiv realizarea conexiunii centrului orașului cu toate cartierele: Otopenii de Jos, Odăi, Ferme, Centura Bucureștiului și zonele unde se desfășoară activități economice - pe de altă parte, au determinat factorii de decizie ai orașului să găsească soluții pentru deservirea cetățenilor prin asigurarea unui serviciu de transport public civilizat, în condiții de siguranță și un timp de călătorie rezonabil, care să răspundă într-o măsură cât mai mare necesităților acestora.
Drept urmare, a fost reluată ideea de acum 5-6 ani privind înființarea unui serviciu de transport public de călători prin curse regulate în interiorul orașului Otopeni. Astfel, Primăria orașului Otopeni împreună cu consultanții tehnici și juridici specializați în domeniu, în perioada octombrie 2015-iunie 2016, a elaborat un studiu de oportunitate care a arătat că este necesar și oportun înființarea unui serviciu de transport public. În același timp a fost elaborată întreaga documentație pentru organizarea și funcționarea serviciului de transport public. Elaborarea documentației a fost una deosebit de laborioasă, necesitând multe întâlniri de lucru și sute de ore de muncă, dat find faptul că acest serviciu are un specific aparte, iar experiența similară nu există în România. Mulțumim încă o dată, și pe aceasta cale, consultanților care au dat dovadă de abnegație și profesionalism.
Prin hotărârea Consiliului Local al orașului Otopeni nr. 24 din 28 iulie ac au fost aprobate umătoarele documente:
- Studiul de oportunitate;
- Înființarea serviciului de transport public de transport;
- Regulamentul pentru efectuarea serviciului de transport public;
- Caietul de sarcini;
- Regulamentul privind acordarea licențelor de traseu;
- Organizarea serviciului ca serviciu subvenționat din bugetul local. Regulile privind stabilirea și plata subvenției se vor stabili prin Contractul de delegare a gestiunii serviciului de transport public;
- Documentația de atribuire a Contractului de delegare a gestiunii serviciului prin procedura de licitație publică deschisă;
- Constituirea comisiei de evaluare.
Considerăm ca documentația elaborată și aprobată este una atractivă astfel încât la licitația publică să participe mai mulți operatori specializați în domeniu, iar cel care va fi declarat câștigător să asigure un serviciu de transport public cât mai performant și în condiții de eficiență economică. 
Traseul propus are o lungime de cca 20,6 km, un număr de 38 stații și poate fi parcurs în cca 75 min.; vor fi utilizate 6 miniautobuze active și 1 rezervă, moderne, cu o capacitate de 30 de locuri; durată medie de așteptare în stație a sosirii următorului vehicul este de cca 12 - 15 min. Traseul are ca punct de plecare Primăria Otopeni, str. 23 August, cu deviere pe str. Drumul Gării Otopeni, str. Ardealului, str. Avram Iancu, str. 23 August până la limita de grănițuire a comunei Tunari (capăt de linie), întoarcere pe str. 23 August, deviere pe str. I.I.C. Brătianu, str. Oituz, str. Traian, str. Mărăști, ieșire pe DN1 până în Cartierul Ferme, str. Ferme C, str. Ferme A și întoarcere la Pod Măgura, DN1 până la str. Grivița, str. Marin Sorescu, str. 1 Mai, str. Ion Creangă, str. Drumul Odăi, str. Tudor Vladimirescu, Intrarea Veronica (capăt de linie), întoarcere pe str. Drumul Odăi (până la DN1), întoarcere sub podul de la Linia de Centură, Calea Bucureștilor, Primăria Otopeni. Menționăm faptul că miniautobuzele care vor circula pe acest traseu vor utiliza toate stațiile existente pe DN1, care au fost amenajate de Primăria Otopeni.
În numerele următoare ale revistei InfoOtopeni vă vom informa despre evoluția implementării serviciului de transport public prin curse regulate în orașul Otopeni.

Primăria orașului Otopeni

LUCRĂRI DE MODERNIZARE A REȚELELOR DE JOASĂ TENSIUNE ÎN ORAȘUL OTOPENI

Primăria orașului Otopeni, în parteneriat cu ENEL Distribuție Muntenia, are prevăzute în programul de investiții lucrări de proiectare și execuție pentru modernizarea rețelelor de joasă tensiune în orașul Otopeni, lucrări ce constau în principal în:

• Înlocuirea porțiunilor de rețele electrice aeriene realizate cu conducte clasice neizolate cu conductoare torsadate pe un traseu de cca 8 km pe străzile: 
- Crăițelor și Intr. Crăițelor cu intrările adiacente;
- 1 Mai și intrările adiacente;
- Grivița și intrările adiacente;
- Drumul Odăi;
- Drumul Gării Otopeni;
- 23 August;
- Intrarea Căminului Cultural și altele.

Semn de carte

Concursul de recenzii „Magia Cărţii”, lansat de biblioteca liceului, pentru cei care nu consideră cititul ca pe ceva plictisitor, ridicol şi nefolositor, s-a transformat într-o pledoarie pentru lectură, ca hrană pentru suflet şi în propuneri de cărţi, care pot face ca cititul să devină o mare pasiune. 
În lumea cărei cărţi au trăit concurenţii noştri pentru o scurtă perioadă de timp şi de ce? Veţi afla parcurgând rândurile de mai jos, în care redăm pasaje din recenziile premiate:

Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde
Dorian Gray, personajul eponim al cărţii lui Oscar Wilde, este un tânăr foarte chipeş, dar în acelaşi timp şi naiv. El acceptă ca un prieten să-i picteze portretul şi, la vederea tabloului, Dorian îşi doreşte ca portretul să îmbătrânească în locul lui, deoarece, consideră el, „tinereţea e singurul lucru ce merită avut”.
Dorinţa lui Dorian este îndeplinită. Atitudinea sa se schimbă însă foarte mult. Dintr-un tânăr liniştit el devine un adevărat rob al păcatelor. Privind tabloul, Dorian observă cum acestea lasă urme adânci – nimic altceva decât riduri.
Mulţi ani a ţinut ascuns portretul, care devenise o adevărată povară pentru el. La scurt timp după ce îl ucide pe pictor, Dorian vrea să distrugă tabloul care-i înfăţişa acum trecerea anilor, dar, înfigând un cuţit în acesta, ajunge să fie înjunghiat chiar el. Portretul revine la forma iniţială, iar Dorian, mort, devine bătrânul întruchipat mai înainte de tablou. 
Cartea are în centru tema superficialităţii, a judecării aproapelui în funcţie de aspectul fizic, dar prin caracterizarea morală a personajului principal se dovedeşte, încă o dată, că sufletul este cel care contează. (Nina)

Slam, de Nick Hornby
„Slam”, este prima carte care m-a făcut să o recitesc. Firul narativ este simplu şi scris pe înţelesul tuturor. Protagonistul este Sam – un skater în vârstă de 16 ani, care trece prin cel mai mare coşmar al unui adolescent: devine tată.
Expresiile folosite mi-au adus aminte de propriile mele năzbâtii. Mai mult de atât, viaţa lui Sam este pusă în paralel cu cea a lui Tony Hawk, cel mai mare skater profesionist, iar, în plus, multe trupe punk, rock-alternative şi underground sunt menţionate.
Am terminat de citit cartea în mai puţin de 2 zile, fapt ce pe mama a cam... îngrijorat-o.
Vă sfătuiesc să citiţi cartea! (Ioana)

Romanul adolescentului miop, de Mircea Eliade
În „Romanul adolescentului miop” autorul ne prezintă un adolescent care scrie un jurnal despre sine, despre colegi, prieteni şi profesorii săi cu o sinceritate copilărească. Acesta era un băiat care purta ochelari, slab şi mic de înălţime. Din cauza aspectului fizic, tânărul era ridiculizat de profesori şi colegi şi primea note mici, în ciuda faptului că citea foarte multe cărţi. Avea şi unele insuccese şcolare: rămăsese corijent la germană şi matematică.
Recomand acest roman pentru adolescenţii care doresc să se regăsească pe sine şi nu vor să urmeze un model, doar să afle toate secretele vârstei şi dramei acestui tânăr. (Alexandra)

Aventurile domnului Pickwick, de Charles Dickens
Acest roman, plin de psihologie fină, de umor şi de episoade burleşti, este o lectură captivantă pe care nu o mai laşi din mână, potrivit pentru toate vârstele, începând cu 12 ani.
Domnul Pickwick şi cei trei prieteni ai săi călătoresc în diligenţă şi cu trăsura de poştă. La sărbătorile unde sunt invitaţi şi în hanurile unde fac popas, ei au întâlniri neaşteptate, unele plăcute, altele supărătoare. 
Mi-a plăcut această carte deoarece este plină de aventuri şi amuzantă. (Andreea)

Vrăjitorul din Oz, de Lyam Frank Baum
Dorothea era o fată care locuia în Kansans. Într-o zi, un ciclon a luat casa în care se afla fetiţa, împreună cu căţeluşul ei, Toto. Casa a căzut în ţinuturile Altinezilor. De acolo, Dorothea a mers pe cărarea galbenă, aşa cum a sfătuit-o Zâna cea Bună de la Miază-Noapte. Au fost multe primejdii, dar împreună cu prietenii ei, Sperietoarea de Ciori, Omul de Tinichea, Leul cel Laş şi micuţul Toto, fetiţa a depăşit toate obstacolele.
Într-un final, Dorothea a ajuns la Vrăjitorul din Oz, de care aflase de la Zâna cea Bună de la Miază-Noapte. Deşi vrăjitorul nu era ceea ce părea, le-a oferit ajutorul prietenilor Dorotheei.
Pentru fată, a construit un balon, însă acesta a decolat înainte ca Dorothea să se urce în el şi, de aceea, a ratat întoarcerea acasă.
Dorothea a primit o pereche de pantofi magici de la Zâna cea Bună. Ea a pocnit uşor din călcâie, a spus cuvintele magice şi, astfel, s-a întors acasă.
Recomand această carte copiilor care îndrăgesc poveştile, magia şi aventurile. (Diana)

Harry Potter, de J.K. Rowling
Cărţile din seria Harry Potter m-au lăsat fără cuvinte. Sunt... superbe. Seria „all inclusive”, aşa numesc eu cărţile care au câte un pic din toate: umor, suspans, romantism şi în special aventură. 
N-am putut lăsa cărţile din mână. Stăteam până târziu în noapte, doar pentru a afla ce se va întâmpla cu Harry, Ron şi Hermione.
Harry pare un băiat obişnuit de 11 ani, dar nu este ceea ce pare. Este vrăjitor şi, în plus, este „Băiatul care a supravieţuit”. Când află acest lucru, viaţa lui se schimbă. Ajunge la Hogwarts unde are parte de multe aventuri. Dar Lordul Cap-de Mort se întoarce pentru a cuceri lumea vrăjitorilor.
Va reuşi Harry să îl învingă sau răul va câştiga? Profeţia spune că decât unul poate supravieţui. Cine va fi acela? Eu nu vă spun, vă las să descoperiţi singuri. (Raluca)

Eragon, de Christopher Paolini
Mi-a plăcut această carte deoarece conţine genurile literare pe care m-am axat: SF, dramă şi aventuri. Eragon trece prin întâmplări foarte periculoase, dar şi frumoase în acelaşi timp. Necazul cel mai mare este moartea unchiului său, pe care îl considera ca pe un tată. Cea mai interesantă aventură pe care a avut-o băiatul împreună cu prietenii săi, a fost aceea de a parcurge 900 km în 3 zile, lucru imposibil pe atunci, pentru că puteau călători numai cu măgarii şi caii.
Vă recomand aceast volum care face parte din colecţia Moştenirea. (Alexandra)

De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger
„De veghe în lanul de secară” este cartea ce m-a făcut să reflectez asupra zbuciumului adolescentin, făcându-mă să pătrund şi mai mult în tainele trăirilor profunde. Aici am întâlnit o lume complet nouă, o contopire a dramei, comediei, sarcasmului, seriozităţii şi a iubirii, redată în limbaj argotic.
Ce atrage la această carte, este că te poţi regăsi foarte uşor în situaţiile ilustrate de autor sau îi poţi regăsi pe cei din jurul tău. (Mihaela)

Marile speranţe, de Charles Dickens
Pip, un orfan, îşi povesteşte viaţa, începând cu etapa copilăriei şi până la maturitate. Acţiunea romanului debutează în Ajun de Crăciun, când Pip are 7 ani, cadrul fiind o fierărie de la marginea oraşului, unde locuieşte cu sora sa. Pip, pe numele său adevărat Philip, este îngrijit şi tratat cu blândeţe de cumnatul său, în timp ce sora este mult mai aspră şi mai reţinută în a-l ocoti. 
Un moment important în viaţa lui Philip este perioada petrecută la Londra, unde încearcă să devină un gentleman pentru a intra în înalta societate, aceasta fiind aspiraţia sa încă din copilărie.
Acest roman mi-a plăcut, deoarece prezintă o experienţă de viaţă şi ne ajută să înţelegem că dificultăţile pot fi depăşite, pentru a ne îndeplini visul. (Georgiana)

Coordonator: Livia Trifu, bibliotecar
Liceul Teoretic ,,Ioan Petruș”, Otopeni

IMPACTUL SCUTULUI ANTIRACHETĂ ASUPRA 
ROLULUI GEOPOLITIC PE CARE ÎL JOACĂ ROMÂNIA

Fără doar şi poate amplasarea Scutului antirachetă, conceput şi construit de Statele Unite, partenerul strategic al României, la Deveselu, în judeţul Olt, reprezintă un pas spre reconfigurarea rolului geostrategic, militar şi politic al României în Europa şi în lume.
Fără să ne mai îndoim, este cert că în acest ansamblu de apărare colectivă reprezentat de NATO, rolul pe care îl joacă ţara noastră va fi de acum încolo unul mult mai important, iar responsabilitatea pe care noi trebuie să ne-o asumăm, ca ţară de frontieră pe acest flanc estic al NATO, va fi mult mai mare.
Ceea ce este important de precizat în acest moment este faptul că odată cu amplasarea acestui Scut antirachetă, rolul României trebuie regândit. Avem nevoie de o Românie care să-şi regândească raporturile cu NATO, raporturile cu partenerul strategic, Statele Unite, şi cu ceilalţi aliaţi din cadrul Blocului Nord-Atlantic.
Şi spun acest lucru, deoarece inclusiv riscurile de securitate colectivă care sunt asumate de România în acest moment sunt mult mai mari, importanţa pe care România o joacă în acest ansamblu este mult mai mare şi misiunea pe care o are România în acest proiect transcontinental de apărare colectivă, reprezentat de NATO, este una mult mai importantă decât a fost până acum.
Cred că trebuie să înţelegem că a venit momentul în care să investim mai mult în ceea ce înseamnă dezvoltarea capabilităţilor militare şi totodată partenerii noştri - şi mă refer, în primul rând, la Statele Unite - să conştientizeze că România nu este doar o ţară de frontieră a civilizaţiei occidentale, ci este un aliat care are dreptul de a-şi afirma şi a-şi pune în valoare propriile sale resurse, şi a-şi apăra propriile sale interese.
De aceea, unul dintre lucrurile foarte importante, în perspectivă, - şi dacă mă gândesc bine, văzând şi reacţiile pe care Rusia le-a avut până acum la amplasarea Scutului antirachetă în România, văzând această revenire militară chiar neaşteptată a Federaţiei Ruse - o reprezintă prioritatea înarmării României. Şi spun a înarmării, deoarece înarmarea, în primul rând, descurajează un potenţial conflict, dincolo de a fi o cauză a unui conflict interstatal.
Dar trebuie să gândim, să vedem care vor fi principalii paşi spre a ne recâştiga un anumit prestigiu şi a ne deroba de acest rol marginal pe care l-am avut până acum în acest ansamblu euroatlantic.
De acum încolo, România este mult mai importantă şi cred că ar trebui tratată ca atare, inclusiv de Statele Unite, care au avut până acum o prezenţă politică poate mult dimensionată, sub anumite aspecte, care ţin de politica internă şi relaţiile instituţionale din România. Şi avem nevoie de două componente principale de dezvoltare în raport cu aliaţii noştri nord-atlantici: componenta economică, care, din păcate, a fost neglijată în ultimii ani şi mai ales componenta militară, componenta dezvoltării capabilităţilor militare şi componenta schimburilor care ţin de acea capacitate a noastră de a ne regăsi ca o armată puternică şi o armată care poate să ţină piept oricărei ameninţări, indiferent din ce direcţie ar veni ea.
De aceea, în NATO, România trebuie să joace rolul unui pivot regional, un pivot regional care să construiască un ansamblu de apărare colectivă în această zonă estică a Alianţei Nord-Atlantice, alături de naţiuni precum ar fi, să spunem: Polonia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, de ce nu chiar Grecia, Ţările Baltice, un ansamblu, un cordon, dar nu un cordon sanitar, ci un cordon de securitate regională, care să coboare de la Marea Baltică şi să ajungă până la Mediterana şi spre nordul Africii chiar. Spun acest lucru deoarece, în perspectivă, avem alte riscuri regionale, cauzate de degradarea situaţiei politice dintr-o ţară foarte importantă, membră a NATO - şi mă refer la Turcia, care parcurge un proces de islamizare şi care nu mai poate fi, din păcate, pe termen scurt - la cum se prezintă viaţa politică de acolo - un aliat sigur al Occidentului; ne referim la această reafirmare a intereselor geopolitice ale Rusiei, o Rusie care, cel puţin militar, îşi revine, în ciuda faptului că economico-social este măcinată de o serie de discrepanţe puternice şi ne referim la necesitatea de a asigura această zonă a Balcanilor. Şi, chiar în perspectivă, cred că NATO ar trebui să se gândească şi spre integrarea Serbiei, dincolo de animozităţile care au fost în trecut şi de Războiul din Kosovo din 1998-1999.
Ca atare, România trebuie să devină un factor activ în NATO, România trebuie să ridice capul sus şi trebuie să investească în ceea ce înseamnă dezvoltarea capabilităţilor de apărare şi a resurselor de siguranţă naţională.
De aceea, cred că România nu mai trebuie să fie băiatul care mătură frunzele în curtea unităţii NATO.

Daniel Gheorghe
Deputat PNL

Stadiul de implementare a Programului multianual de reabilitare termică a blocurilor de locuinţe

Mai mult confort pentru cetățenii din Otopeni!
Programul multianual de reablitare termică a blocurilor din orașul Otopeni

În data de 23.02.2016 a avut loc prima întâlnire de informare dedicată programului multianual de reablitare termică a blocurilor inițiat de Primăria orașului Otopeni fiind invitate toate asociațiile de proprietari. În cadrul acestei întâlniri, s-au adus în atenția invitaților programele de finanțare disponibile, condițiile și etapele de implementare și s-a oferit documentația necesară pentru înscrierea în programul multianual de reabilitare termică a blocurilor din orașul Otopeni.
Asociațiile de proprietari interesate au depus prima documentație la Registratura Primăriei, iar pentru elaborarea completă și corectă a acesteia a fost asigurat întregul suport de către un reprezentant al echipei de lucru a Primăriei orașului Otopeni. De asemenea, acesta a luat legătura cu administratorii și/sau președinții Asociațiilor de Locatari și a fost la adunările generale ale proprietarilor pentru o informare documentată cu privire la legislaţie, mecanismele de finanţare disponibile, planul de lucru, implicaţii financiare individuale şi beneficiile concrete ale acestui proiect, astfel încât să existe o înțelegere deplină și completă a acestei acțiuni.
Documentația depusă a fost compusă din Solicitarea de înscriere în programul multianual de reabilitare termică, Fișa tehnică a blocului de locuințe, Hotărârea Adunării Generale a Proprietarilor, lista proprietarilor cu semnăturile acestora de acord cu înscrierea în programul demarat de Primăria orașului Otopeni și contractul de mandat.
Până în prezent, au fost semnate contractele pentru elaborarea cererilor de finanțare și documentație tehnico-economică a unui număr de 20 de blocuri. Următorii pași, după finalizarea documentației tehnico-economice, vor consta în luarea la cunoștintă de către locatari a implicațiilor tehnice și a costurilor aferente eficientizării energetice ale blocurilor, prin semnarea unui act adițional la contractul de mandat și depunerea cererilor de finanțare.
Unitatea administrativ teritorială dorește să depună primele două cereri de finanțare (aproximativ 20 de blocuri) în apelul deschis luna aceasta, pentru obținerea finanțării nerambursabile din fonduri europene, prin Programul Operațional Regional 2014-2020.
Reamintim că programele de finanţare pe care Primăria oraşului Otopeni le poate accesa pentru implementarea programului de reabilitare termică a blocurilor de locuinţe sunt:
· Programul de reabilitare termică în conformitate cu OUG nr. 18/2009 privind creșterea performanței energetice a blocurilor de locuințe, completată si modificată, finalizat din bugetul local.
· Programul de reabilitare termică având finanțare din fonduri europene.
· La solicitarea în expres a vreunei asociații de proprietari poate fi și Programul de reabilitare termică a clădirilor de locuit cu finanţare prin credite bancare cu garanţie guvernamentală în conformitate cu OUG 69/2010.
Primăria orașului Otopeni mulțumește locuitorilor pentru înțelegere și suportul asigurat în îndeplinirea obiectivelor de a asigura confortul necesar în apartamentele de bloc și optimizarea consumului de energie.

Text: Primăria orașului Otopeni

Pentru a asigura traversarea în condiţii civilizate a celei mai aglomerate artere de circulaţie – Calea Bucureştilor (DN1) şi răspunzând totodată solicitărilor venite din partea cetăţenilor urbei noastre, în bugetul local a fost prevăzută suma necesară pentru realizarea a două lifturi moderne, de o parte şi de alta a pasarelei pietonale peste DN1, în zona centrală a oraşului, astfel încât traversarea să se facă uşor, în special de către persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilităţi motorii, oameni cu cărucioare sau bagaje grele, biciclişti etc.
În cele ce urmează vă prezentăm principalele caracteristici tehnice ale celor două lifturi (ascensoare hidraulice):
- sarcina nominală: 1000 Kg/13 persoane;
- viteza nominală, acţionare: 0,5 m/s;
- lăţime x adâncime x înălţime cabină: 1000 mm x 2100 mm x 2100 mm;
- uşi cabină/palier: 800 mm x 2000 mm;
- acţionare uşi: automată cu viteză variabilă, cu reglare electronică a vitezei de închidere şi limitator de forţă la închidere, protecţie obstacole de tip perdea (fotocortină pe toată înălţimea şi lăţimea uşii);
- panou comandă cabină: AKS, BES, inox satinat, butoane cu halou luminos, sistem de iluminat de siguranţă în cabină, afişor poziţie şi sens, sistem bidirecţional de comunicare Klemafon2, dispozitiv de alarmă cu telefon, linie analogică asigurată de Primărie;
- sistem de urgenţă: inclus, cu aducerea liftului la staţia de bază şi evacuarea pasagerilor în cazul căderilor de tensiune;
- interfon: sistem bidirecţional de comunicare.
Investiţia a fost realizată de către Primăria oraşului Otopeni cu finanţare integrală din bugetul local şi a fost dată în folosință în data de 18.05.2016.

Primăria orașului Otopeni

ROMÂNIA ARE NEVOIE DE PATRIOTISM

   România are nevoie de patriotism mai mult decât orice. Şi spun asta pentru că, în absenţa patriotismului şi în absenţa spiritului de sacrificiu pentru naţiune, nu se poate construi nimic. Nu putem avea nici drumuri, nu putem avea nici şcoli, nu putem avea nici industrie, nu putem avea nici spitale, nu putem avea nici ordine publică şi nici o societate în care justiţia şi drepturile individuale să funcţioneze aşa cum ne dorim.
   În România, astăzi, să vorbeşti de naţiune, să vorbeşti de tradiţie, să vorbeşti de identitate a devenit aproape un tabu. Avem tot felul de indivizi, mulţi din ei plătiţi din afara ţării, oameni care trăiesc din - îmi permit să spun - din comercializarea trădării de ţară şi care, la orice discuţie despre naţiune, patriotism, valori româneşti încep să ridice din umeri şi să acuze de extremism, de şovinism, de xenofobie şi de tot felul de alte aberaţii.
   Cred că discursul public, la noi, în România, sincer să fiu, a luat-o pe o pantă care îmi aminteşte de ceea ce se întâmpla în 1990 sau chiar mai rău, de ceea ce se întâmpla prin 1945, '46, '47, '48, o perioadă în care, pe lângă faptul că în România nu a existat libertate de expresie, nu a existat dialog de niciun fel între persoane, dar nici între grupuri sociale, a existat un climat de intoleranţă şi un climat de ură, stimulat fix de cei care clamează toleranţa, clamează egalitatea şi clamează o serie de drepturi pe care ei le consideră ca fiind universale.
   Total fals! La fel ca şi atunci, şi acum în societatea românească se doreşte impunerea unei gândiri unice, unei gândiri unidirecţionale şi unei gândiri din care tot ce înseamnă valori româneşti, tot ce înseamnă tradiţie, tot ce înseamnă identitate naţională să dispară. Pentru că, în mod cert, cei care ne vor o ţară mică, o ţară obedientă şi cei care vor să rămânem un teren de încercare pentru tot felul de experimente internaţionale nu au nevoie de o Românie puternică. Iar cozile de topor sunt la datorie, indiferent că aceste cozi de topor sunt infiltrate prin partide, populează chiar şi Guvernul sau fac parte din aşa-zisa societate civilă, care numai civilă nu este.
   Şi aceşti oameni, despre care cu toţii citim şi care îşi dau cu părerea peste tot, au o singură profesie: să vorbească permanent cu dispreţ despre istoria românilor, despre valorile româneşti, despre cultura şi civilizaţia românească, atunci când nu denigrează biserica sau alte instituţii tradiţionale care au creat această identitate şi au ţinut spatele României în vremuri foarte grele.
   De aceea, mai mult ca niciodată, ar trebui să nu demonetizăm ideea de patriotism. Să înţelegem că a te lupta, a te sacrifica şi a-ţi afirma ataşamentul şi iubirea de ţară reprezintă o virtute, şi nu reprezintă în niciun caz un element, aşa, care să ţină cont de nişte excese personale. Pentru că, în cazul în care nu vom tempera aceste excese şi aceste abuzuri ale celor care, în numele corectitudinii politice şi în numele noului totalitarism al gândirii unice încearcă să-şi impună ideile, ne vom găsi în situaţia în care a vorbi despre România va fi ilegal, în situaţia în care a pronunţa cuvântul naţionalism va fi o faptă penală şi în situaţia în care dacă vom vorbi de identitate vom fi etichetaţi ca nişte retrograzi şi ca nişte personaje ancorate într-un mediu total marginal şi nefrecventabil al societăţii.
   De aceea, ar trebui să ne lepădăm de toate aceste false tabuuri şi să începem să fim din nou mândri că suntem români cu adevărat în primul rând prin fapte, iar apoi prin vorbe, să fim o naţiune care să se respecte pe sine pentru a cere respectul celorlalţi şi să nu ne mai lăsăm abuzaţi de tot felul de personaje obscure şi de tot felul de trepăduşi care trăiesc din insultarea ţării pe pământul căreia trăiesc.
   E momentul ca patriotismul românesc să devină un vector de dezvoltare economică, un vector de punere în valoare a intereselor româneşti sub aspect politic, social şi cultural la nivel internaţional, chiar şi un vector de întărire a tot ceea ce înseamnă identitate şi tot ceea ce înseamnă valori, pentru că fără patriotism şi fără iubirea de naţiune, România nu are absolut niciun viitor. Şi sunt mulţi care nu doresc niciun viitor acestei ţări.
   De aceea, cred că nu-i nicio ruşine să fim naţionalişti, să ţinem la trecutul nostru, să respectăm valorile şi să nu-i lăsăm pe diverşi neaveniţi să ne înveţe ei pe noi ce înseamnă să fii român şi cum trebuie să trăim noi, la noi în ţară.

Daniel Gheorghe

Deputat PNL

Primăria oraşului Otopeni în colaborare cu Regia Autonomă de Transport Bucureşti – RATB, în baza Contractului de transport public nr. 3294 bis/c/01.08.2013 (14302/10.09.2013), prelungit prin Actele adiţionale ulterioare, cu valabilitate până la 01/08/2016, pentru linia de transport în comun 449, a H.C.L. Otopeni nr. 110/2011, a H.C.L.M.B. nr. 139/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a celorlalte legi speciale, oferă anumitor categorii de persoane următoarele facilităţi:

1. pensionari: gratuitate 100%, conform H.C.L.M.B. nr. 139/2006 și H.C.L. Otopeni nr. 110/2011;

2. veterani și văduve de razboi: scutire 100%, conform Legii nr. 44/1994;

3. persoane cu dizabilităţi (handicap grav sau permanent) şi însoţitorii acestora, precum şi asistenţii personali şi asistenţii personali profesionişti ai acestora: scutire 100%, conform Legii nr. 448/2006;

4. elevii şi studenţii (din învăţământul de stat şi învăţământul particular acreditat): reducere 50%, conform Legii nr. 1/2011 și H.G. nr. 309/1996;

5. persoane persecutate din motive politice (deportaţi și deţinuţi politici): scutire 100% conform Decretului – Lege nr. 118/1990;

6. urmaşii eroilor martiri şi luptătorilor care au contribuit la Victoria Revoluţiei române din decembrie 1989: scutire 100%, conform Legii nr. 341/2004.

Pentru liniile de transport în comun speciale 780 și 783 nu există acorduri încheiate şi nu se acordă facilităţi călătorilor.

Românii dincolo de Dunare

   În ciuda aparențelor, Dunărea nu a reprezentat niciodată o graniță etnică pentru neamul românesc. Cândva, în trecut, în locurile de baștină ale tracilor, se vorbea o limbă pur românească care ținea din spațiul României de azi și până în Munții Pindului ori Tesalia în Grecia, ori în vest din Istria dalmată și până la Odessa și râul Bug. Voi vorbi, pe scurt, despre principalele grupuri de populație neo-tracică existente astăzi dincolo de Dunăre și care au supraviețuit unui val uriaș de neamuri slave și unui proces lent de slavizare întins pe mai bine de un mileniu, apoi politicii de represiune anti-creștină dusă de turci și albanezi, iar nu în ultimul rând politicilor moderne de dez-naționalizare operate în Balcani de națiuni precum Bulgaria, fosta Yugoslavie ori chiar Grecia.
Voi începe incursiunea cu urmașii „moesilor” ori „daco-moesilor”, adică românii timoceni, identici ca grai, obiceiuri și antropologie în funcție de repartizarea geografică mai întâi cu oltenii din Dolj și Mehedinți și cu bănățenii din Caraș-Severin, astfel că Oltenia și Banatul continuă natural la sud de Dunăre. Iar acest bloc de-a dreptul compact, de aproximativ 300.000 de români potrivit surselor neoficiale, cele oficiale vorbind de doar 40-50.000 de români, în trecut mergea pe văile Timocului și ale altor râuri din zonă ori urmând calea munților până în zona Sofiei în Bulgaria ori până dincolo de orașul Niș în sudul Serbiei. Din păcate această mare comunitate românească, cândva majoritară în orașe precum Vidin (Dii în românește) nu se bucură de drepturi reale în Bulgaria care o ignoră cu bună știință ori se află sub o reală persecuție în Serbia, unde în timp ce minoritatea românească din Banatul sârbesc are drepturi egale cu minoritățile naționale de pe teritoriul României, în contrast, românii timoceni care sunt porecliți „vlahi” inclusiv în documentele oficiale nu au drepturi recunoscute legal, nu au școli ori așezăminte culturale și au deschisă o singură biserică românească supusă unei presiuni permanente. Pe multe hărți, teritoriul acesta compact românesc de la sud de Dunăre încă mai poartă numele antic pre-mergător ocupației romane și organizării aici a unor provincii romane, precum Moesia Superior ori Dacia Mediteranea (Ripensis), respectiv Tribalia. De pe aceste locuri, din mijlocul acestor strămoși ai neamului românesc, precursori ai românilor timoceni s-au ridicat mari personalități ale istoriei lumii precum împărații romano-bizantini Constantin cel Mare și Iustinian ori Sfântul Niceta de la Remesiana. 
   În evul mediu, cum treceai Dunărea dădeai de nenumărate teritorii locuite preponderent de români, mai ales zonele montane ori împădurite, unde slavii nu pătrunseseră atât de adânc și care au constituit și baza Imperiului Româno-Bulgar din sec. XII inițiat de frații vlahi din Veliko Târnovo, Petru și Asan, desăvârșit de Ioniță Caloian, stat care a fost dovada faptului că de la Carpați și până la Balcani se vorbea același grai muntenesc al limbii române, iar identitatea românească nu fusese încă insularizată la nordul Dunării. Ceva mai târziu, domnii români au avut interese directe în teritoriul de la sudul Dunării, dintre râurile Morava-Timoc-Lom, aflat în jurisdicția țaratului de Vidin, unde deseori au intervenit politic, religios, economic ori chiar militar, luând în stăpânire teritoriul românesc de peste Dunăre, vremelnic în timpurile domniilor lui Vlaicu Vodă, Radu I ori Mircea cel Bătrân. Dinastia care a domnit la Vidin până la instalarea pașalâcului otoman, la 1397, fiind înrudită cu Basarabii români, tot din zona Timocului venind în Țara Românească și Sfântul Nicodim de la Tismana, deschizător de drumuri în viața monahală și exponent al unei interesante simbioze culturale între străvechea lume românească transdanubiană și civilizația slavonă care devenise între timp predominantă în spațiul balcanic. Nu de puține ori, domni români precum Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab ori Constantin Brâncoveanu, au ctitorit biserici și mânăstiri românești în vechea Tribalie și au obținut privilegii de la turci în favoarea comunității românești. Actele oficiale atestă practicarea cultului ortodox în Timoc în limba românească până la sfârșitul sec. XIX când mai întâi autoritățile sârbești, apoi cele bulgărești o exclud, deoarece o dată cu apariția statelor-națiune în urma începerii colapsului Imperiului Otoman decid să treacă la o politică represivă de asimilare a elementului românesc sud-dunărean. La 1878 a fost cât pe ce ca întreaga regiune a Vidinului, puternic românească la acea dată, să revină României în urma Războiului de Independență, însă opoziția Rusiei a făcut ca Vidinul să ajungă parte a viitorului stat bulgar. Din păcate România a neglijat extrem de mult comunitatea românească din Timoc ducând la o izolare totală a acestora față de românii din nordul Dunării. Tentativele de constituire a unor organizații românești în Timoc s-au lovit de opoziția dură a statului sârb și presiuni juridice ori psihice greu de admis într-o lume liberă. Ca dovadă, Drăgan Constantinescu (Draghișa Konstandinovici pe numele slavizat, deoarece sârbii și bulgarii au practicat în sec. XX o politică de slavizare a numelor românești comună politicii de maghiarizare din Ardeal sub dualismul austro-ungar) din Kladovo, în numele Consiliului Național Român din Serbia avea să spună astfel despre drepturile acestor frați ai noștri: Noi luptăm pentru dobândirea drepturilor noastre în țara în care trăim și ai cărei cetățeni suntem. Sunt meleagurile noastre moștenite dinainte de Traian și Hristos și nu avem planuri să plecăm niciunde cu pământul în spate. Adevărat vă spun, potrivit tuturor cercetărilor arheologice și istorice, românii timoceni sunt cei mai vechi locuitori ai Serbiei și nu sunt rezultatul niciunei migrații de populații. 
   Părintele Boian Alexandrescu (Aleksandrovici slavizat) este practic liderul informal al rezistenței spirituale a românilor timoceni, fiind singurul paroh al unei biserici ortodoxe românești ridicate în localitatea Malainița, județul Negotin, biserică realizată cu mare trudă și unica biserică românească funcțională la această oră în Timoc. În dorința de afirmare a recunoașterii identității românești a avut parte de numeroase piedici și dificultăți rezultate atât din interesul sârbilor de a-i declara pe timoceni doar „vlahi” și nu români, dar și din dezinteresul autorităților românești dublat de dezbinarea clasică a românilor. El chiar vorbește de paradoxul prin care românii din Banatul sârbesc și Voievodina au biserici, școli și chiar o episcopie, reprezentând doar a zecea parte din numărul românilor timoceni (30-35.000 față de 300.000-350.000 de oameni). Vorbind despre efectele politicilor anti-românești de la sudul Dunării, părintele Boian amintește de cazuri de români timoceni care în lipsa bisericilor românești nu au apucat să se boteze până la sfârșitul vieții ori care au ajuns să nu cunoască limba română scrisă în absența cărților românești și a oricărei forme de educație în limba română. Românii timoceni doresc legitim doar aceleași drepturi pe care minoritățile le au în România ori pe care chiar mai mica minoritate românească din Voievodina le deține. Lupta curajoasă a unor români precum părintele Boian Alexandrescu nu s-a oprit, iar în ultimii ani autoritățile de la Belgrad încep să dea semne de acceptare a unora dintre cererile românilor timoceni. La București, din păcate, încă foarte puțină lume se gândește la soarta fraților noștri de dincolo de Dunăre, iar recunoașterea drepturilor comunității românești din Timoc și Craina (Marginea) sunt încă un deziderat departe de realizare. 
   Dincolo de munții Balcani, în Macedonia, Grecia, Albania, dar și în comunități răzlețe din munții din sudul Bulgariei se găsesc macedo-românii ori armânii, autohtoni din Balcani, proveniți din rândul neamurilor trace din sud (odrizi, besi, dardani etc.) și din rândul sintezei traco-eline reprezentate de civilizația macedoneană de la hotarul nordic al lumii grecești. Numărul armânilor este incert astăzi, dar putem vorbi de aproximativ o jumătate de milion de armâni risipiți în întreg spațiul sud-est european. Macedo-românii sunt împărțiți în mai multe sub-grupuri, dintre acestea amintim fârșeroții din Albania și Epir, pindenii ori cipanii care trăiesc în Macedonia greacă, dar și în cea slavă, Munții Pindului, Tesalia și alte locuri din Grecia precum ar fi chiar Muntele Olimpului; a treia grupă importantă fiind cea a gramustenilor răspândiți în zona Macedoniei și în Bulgaria. Între cele 3 mari sub-grupe de aromâni există diferențe subdialectale și de răspândire geografică, mare parte din ei fiind neamuri de crescători de animale, preponderent oi și de comercianți, astfel macedo-românii jucând un rol important în dezvoltarea unor orașe importante din Grecia (Salonic, zis „Sărună” în armânește, Veria, Volos etc.) ori în Albania unde armânii au avut până în secolul XVIII, la 1788, când, cu susținerea turcilor, este rasă de pe fața pământului de către musulmanii albanezi din Imperiul Otoman, o mare metropolă comercială și culturală, Moscopole. Și astăzi, cea mai mare parte din populația creștin-ortodoxă a Albaniei este de origine armână, iar cel mai longeviv prim ministru al Albaniei de după căderea comunismului a fost un etnic armân, Fatos Nanu. În trecutul bizantin, macedo-românii au jucat un rol important în structura Imperiului și deseori au constituit principate rebele ori chiar au fost un factor de sprijin al puterii de la Constantinopol, astfel în nordul Greciei, Macedonia și regiuni din Albania, sudul Serbiei ori sudul Bulgariei închegându-se formațiuni statale armânești, cele mai însemnate fiind Vlahia Mare și Vlahia Mică, așezate în centrul și nordul muntos al Greciei cu extensii în vechea Macedonie. Singura națiune din Balcani, care, după eroica rezistență a armânilor în fața islamizării otomane, le-a dat o mână de ajutor deschizându-le școli, așezăminte sociale ori culturale și susținând Biserica din spațiul macedo-român a fost România. În sec. XIX, o dată cu apariția puternică a naționalismului în Balcani, armânii s-au văzut rupți între Grecia, Albania, Yugoslavia și Bulgaria, fiecare din aceste state ducând o politică dură în raport cu minoritățile naționale. Grecii, de exemplu, nu recunosc identitatea națională a macedo-românilor nici până astăzi, bulgarii o recunosc cu jumătate de gură, albanezii o ignoră și marginalizează, iar singurul stat din Balcani unde putem vorbi de drepturi depline pentru comunitatea macedo-română, probabil că este Fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei. Aromânii sunt autohtoni în Europa de sud-est și în ciuda lipsei pentru atâtea secole a unui stat propriu și a practicilor brutale de deznaționalizare, au reușit să-și păstreze nealterată identitatea etnică și credința ortodoxă. În sec. XIX a existat o tentativă de schițare a unui stat armân în Macedonia cu capitala la Salonic dar proiectul nu a fost niciodată pus în practică, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial Italia, după ocuparea Greciei de trupele germane, a dispus alcătuirea unui efemer „Prințipat di la Pind” în mijlocul Greciei montane. În dorința de a salva identitatea armânească și de a întări granița de sud a României, după 1920, România a colonizat câteva zeci de mii de armâni originari din Grecia, Albania și Bulgaria în sudul Dobrogei (Cadrilater), de unde provine și cea mai mare parte a comunității armâne care locuiește astăzi în orașul Otopeni. 
   Firi îndrăznețe, adaptabile și cu o mare capacitate inovativă și spirit comercial, armânii au dat câteva mari personalități ale culturii și civilizației europene: Ion Luca Caragiale, Herbert von Karajan, frații Manaki, Camil Ressu, Toma Caragiu, Tasko Nacic, Dan Pița, George Averoff, Patriarhul Ioachim al-III-lea al Constantinopolului, Andrei Șaguna, familia Mocioni, familia Sinas, Evangelos Averoff, Michael Dukakis, Ioannis Kolettis, Nicolae Batzaria, Ion Caramitru, Stefan O. Iosif, Elie Carafoli, Emanoil Gojdu, Mina Minovici, Apostol Mărgărit, Pitu Guli, George Murnu, Iovan Karamata, Daniel Moscopolites, Cristian Gațu, Gheorghe Hagi și mulți alții.
   La sudul Dunării, mai trăiesc și astăzi 2 neamuri ale românității aflate într-un proces de dispariție etnică și asimilare în rândul națiunilor din jurul lor: megleno-românii de la granița muntoasă greco-macedoneană, însumând la nivel mondial un număr de aproximativ 20.000 de persoane, dintre care aproximativ 5000 locuiesc în comuna Cerna din județul Tulcea și fiind vorbitori ai unui dialect apropiat de aromână, dar cu influențe slave majore, iar nu grecești ca în cazul celeilalte, megleno-românii fiind considerați și o populație de origine mixtă româno-turanică după unele legende și păreri istorice; respectiv a doua comunitate românească străveche, vorbitoare a unui dialectic distinct cu caracteristici mai apropiate de daco-română decât de macedo-română și aflată în Peninsula Istria de pe actualul teritoriu al Croației, comunitate al cărei contact cu lumea slavă este evident și care a evoluat separat în acest spațiu dalmat, o reprezintă istro-românii. Istro-româna, rămasă izolată de daco-româna oficială a României moderne, este considerată o limbă periclitată a cărei dispariție nu ar mai fi decât o chestiune de timp. Istro-româna mai este vorbită astăzi de cel mult 1500 de persoane, deși cu sute de ani în urmă era limba majoritară a locuitorilor din Istria dalmată. 
România are datoria și obligația de a apăra, proteja și păstra identitatea etnică și culturală a tuturor comunităților românești de la sud de Dunăre și să facă tot ce-i stă în putere spre a nu-i lăsa pe urmașii tracilor din jurul hotarelor actuale ale României să dispară din istorie pentru totdeauna.
Daniel Gheorghe, Deputat PNL